Monday, November 30, 2009

Punctualitatea la români



Duminică, 22 noiembrie 2009, concert Diana Krall. Începe cu întârziere de 40 de minute.

Miercuri, 25 noiembrie 2009, concert Jan Garbarek. 15 minute întârziere.

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009, teatrul Ţăndărică, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie "Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie", piesa Sindbad Marinarul de la Teatrul din Constanţa. Începe cu 20 de minute întârziere.

Duminică, 29 noiembrie 2009, Circul Globus din parcul Titan-IOR, spectacolul "Pădurea fermecată". Cel puţin 20 de minute întârziere.

Duminică, 29 noiembrie 2009, Teatrul Act, piesa "Forma lucrurilor". 15 minute întârziere.

Eu nu înţeleg, unde e problema? De ce se anunţă o anumită oră de începere, dacă tot nu se respectă? Cine e de vină? Spectatorii nu vin la timp, în cele mai multe cazuri, astfel că la ora anunţată nici jumătate din locurile din sală nu sunt ocupate. Dar nici când aceştia umplu sala nu se începe la timp.

Unde mai pui că în 2 din cele 5 cazuri de mai sus spectatorii erau mai ales copiii. Cu toată lipsa lor de răbdare cu tot!

Glumă misogină

N-am mai scris de câteva zile bune. Şi vin acum cu o glumiţă cu puternică tentă anti-feministă, primită pe mail.

- Cum dai unei femei mai multa libertate de mişcare?
- Măreşti bucătăria.

Wednesday, November 25, 2009

La stânga-dreapta!


N-am făcut armata, dar cred că în armată nici n-ar fi de conceput măcar o comandă de genul ăsta: la stânga, ba la dreapta, ba la stânga-dreapta! Paradoxurile mioritice fac ca la noi să se poată. La noi în politică.
Un articol pe tema aceasta puteţi citi pe blogul lui Cristian Orgonas.

Am votat. Şi cu asta, ce-am făcut?

Un cuplet al lui Constantin Tănase de acum mai bine de 70 de ani, dar de o actualitate descurajantă!!!

Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare.
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie.
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia' corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare.
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine.
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize.
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

Tuesday, November 24, 2009

Despre târguri şi târguieli - calendarul zilelor următoare

Câteva evenimente nepolitice care fac cu brio concurenţă evenimentelor politice ale orei.

Baby Expo - abia s-a încheiat, la Sala Polivalentă. De data asta, n-am bifat prezenţa acolo, în aşteptarea celorlalte evenimente, ce va să vie.



Gaudeamus - stă să înceapă la Romexpo. Abia aştept să mă văd acolo, o să-mi trebuiască ceva forţă a cumpătării să nu mă arunc să cheltui prea mult. 25-29 noiembrie 2009. Sper să fie şi ceva reduceri, că am o listă destul de consistentă de cărţi, şi pentru mine, şi cadouri pentru copilaşi mai mici şi mai mari. Başca lansarea Poveştilor domnişoarei Firicel a Adei, cu care abia aştept să mă delectez!



Dulciuri pentru toţi - un eveniment organizat de revista Bucătăria pentru toţi, la Sala Polivalentă, 26-29 noiembrie 2009. Am văzut imagini de la ediţia de anul trecut, în timp ce-mi ploua-n gură deja de poftă!



Târgul jucăriilor de lemn - Marriott, sala Ploieşti, 28-29 noiembrie 2009. Suntem tentaţi acolo cu Pinocchio şi alte jucării de lemn care prind viaţă.

Aşadar, dacă vreţi să daţi de mine, căutaţi-mă printre standuri, sunt fetiţa aceea înăltuţă, cu ochii verzi pândind reducerile de carte, cu două bombonele într-o mână şi un trenuleţ de lemn în cealaltă.

Monday, November 23, 2009

Veni vidi audivi ... Diana Krall



Figură emblematică a Jazzuluui modern... vocea specială... maniera de interpretare.... peste 20 de ani experienţă... bla-bla-bla, le citiţi voi prin cronicile muzicale.

Ce vreau eu să zic e că aseară am auzit-o şi văzut-o (de la marea distanţă a biletelor de 100 de lei, dar mi-am apropiat-o totuşi cu binoclul) pe "ciufulita" de Diana Krall. (Că-şi tot aduna şi-şi aranja buclele rebele.)

Concertul n-a fost nici mai bun nici mai rău decât ne aşteptam. Poate la Bis aşteptam totuşi 2-3 piese, nu una singură, dar per ansamblu, a fost ok.

OK cred că a fost şi interacţiunea cu publicul, poveştile despre gemenii ei de 3 ani lăsaţi acasă, despre soţul poate la fel de celebru ca ea, sau despre familia de muzicieni din care provine. Eu, una, nu ştiam detaliile acestea.

Îmi place vocea ei, îmi plac (unele din) melodiile ei, mai puţin cele cu tentă pop, nu prea agreez influenţele pop atât de aclamate de unii cronicari muzicali, dar îmi plac mai ales piesele unde o dă pe "mâţe nebune după swing", cum zice un personaj din "Pisicile aristocrate" ale fetelor mele.

Iar în multe locuri improvizaţiile ei şi ale trupei au lăsat loc (bun) interpretărilor şi solo-urilor celorlalte instrumente: chitara, contrabasul şi bateria (care, am înţeles din aceleaşi cronici, iată şi aici o mostră, că sunt şi ei celebri, nu cunosc detalii).

Playlist parţial:
- Let's Fall In Love
- So Nice
- I've Grown Accostumed to His Face
- Walk on By
- Quiet Nights
- Cheek to Cheek

[Credit foto: Anita Vizireanu, Mediafax Foto]

Friday, November 20, 2009

Ai ghijă, Jelly!



DVD-urile cu Tom şi Jerry de la Adevărul, până acum am prins 2 din 3. Că se vând ca pâinea caldă, sau mai rău, căci cine se mai dă în vânt azi după pâine caldă? Dar după Tom şi Jerry, da!

În fond, sunt desenele copilăriei mele, de altele îmi amintesc sau nu prea, dar Tom şi Jerry m-ar fi scos din orice activitate pe-aunci - şi nici nu făceam prea mare efort, căci nu ţineau mai mult de 10 minute, o dată sau de două ori pe săptămână. Şi la fel aproape că mă pot smulge oricărei activităţi şi acum. Lejer las rufe neîntinse, mâncare să se ardă, copii fără temperatură verificată... pentru câteva minute de Tom şi Jerry.

Şi azi o aud pe Ilinca, pătrunsă de aventurile motanului şi şoricelului (by the way - doar recent de tot a înţeles că Jerry e şoricelul, era convinsă că numele le sunt invers):
- Ai ghijă, Jelly!

Cât un boţ e pitica, abia dacă ajunge la nivelul televizorului, sau altfel spus, la genunchiul broaştei, dar nu mai poate de grija şoricelului!

Ce mai debitează copiii mei

- Bună dimineaţa, Roxi! Văd că azi eşti bine, mergem la grădiniţă.
- Păi nu pot.
- De ce nu poţi?
- Pentru că nu stau prea bine cu temperatura!
De unde-o fi scos expresia aceasta? Şi chiar stă bine cu temperatura, pe bune, nu mai are 39, nici 38, nici măcar 37. Dar cred că stă mai bine... acasă decât la grădiniţă, temperatura n-are nicio legătură!

Thursday, November 19, 2009

Combinaţii cu băbuţele din bloc

Ora 14.10. Copiii (febrili) dorm de vreo oră.
La uşă se aude soneria lung şi apăsat. Sora vecinei, că dacă vreau să-i ţin şi ei un aspirator la mine până vine "fata de la spital" să-l ia. Vecina de palier de peste drum, cum ar veni, are peste 80 de ani. Sor-sa stă cu ea s-o ajute căci e ceva mai tinerică, aşa, la vreo 75. Niciuna nu aude bine.
Zic:
- Sigur, nu asta e problema. Dar de ce să-l ţin la mine?
- Ştii cum sunt bătrânii (sor-sa, adică, ea încă nu se auto-înscria în categorie), face scandal că de ce i-am luat aspirator...
Nu prea mă interesează detaliile, aşa că accept repede ca să scap de alte explicaţii.
Zic:
- Bine, aduceţi-l aici.
- Păi mă duc acum să-l cumpăr şi îl aduc.
După vreo 10 minute, sună interfonul. Lung, energic şi enervant. Deschid uşa de la intrarea în bloc fără să mai întreb cine e. Şi descui şi uşa apartamentului, ca să economisesc timp. Şi sonerii, mă gândeam eu. Sora vecinei nu se gândea la fel. Aşa că sună din nou, şi mai lung şi apăsat. Îmi lasă aspiratorul şi zice că o sună pe "fata", care e chair fata ei, fii-sa Angela, să vină să-l ia de la mine, că sunt acasă?
Zic:
- Păi eu n-o cunosc pe fata dumneavoastră. Şi când vine?
- N-o cunoşti tu pe fiică-mea? Nu se poate! Cu copilu mic!
Îmi amintesc că am văzut un copil mic la ele cu ceva timp în urmă, e de fapt cam de-o seamă cu copilul meu mic şi mă fac că-mi amintesc brusc de ea. Zice:
- Mă duc să-i dau telefon acum să văd la cât vine.

Aşa că stau cu urechea ciulită, că acuşi sună iar lung şi apăsat.
Dar dacă le trezeşte pe fete cu soneriile astea, eu i le pun în braţe. Să le ţină la ea cât îi ţin eu aspiratorul.

PS: apropo de păţanii cu vecinii mai în vârstă, de care citeam mai deunăzi aici.

Ajutoare la bucătărie

Ilinca:
- Ce e, mami? (Adică "ce faci, mami?")
- Uite, curăţ nişte cartofi ca să fac un piure de cartofi garnitură la pulpele de pui la grătar.
- Călăţ - si eu - cu tine, se oferă Ilinca peltic şi sacadat.
Asta după ce acum câteva seri a curăţat şi bătut usturoi pentru mujdeiul care-i place aşa de mult la peştele prăjit. A spălat vasele, stropindu-se cu apă din cap până-n picioare. Şi a gonit-o pe Roxana care venise şi ea la bucătărie:
- Mami, eu ce fac? Eu cu ce te ajut?
şi Ilinca:
- Peacă, Hana! (Hana este Ilincescul pentru Roxana, nicio referire la personajul Hanna Montana) Eu ajut mami, nu tu!
Cu aşa ajutoare, în curând le pasez de tot treburile de la bucătărie!

Desene cu explicaţii


Roxana (aflată acasă într-o uşoară convalescenţă febrilo-tusiformă, cum se vede din imaginea alăturată) mă desenează (desenul în alt episod):
- Mami, asta eşti tu, vezi? Eşti tristă.
- De ce sunt tristă?
- Pentru că nu ai nicio jucărie în camera ta. Cum se spune asta în engleză?
- No toys in your room.
Şi are dreptate copilul, n-am nicio jucărie în camera mea. Ce cameră tristă mai am şi eu!
- Asta e burtica, mami.
- Aşa burtică mare am eu?
- Da, că te-ai mai îngrăşat.
Mulţumesc frumos, până şi copilului îi este evident asta! Nu mai am nicio scăpare!
- Şi astea sunt picioarele. Sunt roşii pentru că ai temperatură.
- Păi parcă tu aveai temperatură, că de aceea nu ai mers la grădiniţă, nu?
- Păi da, eu aveam, dar acum ţi-am dat-o ţie.

Tuesday, November 17, 2009

AG Weinberger în Hard Rock Cafe - sau reţeta unei seri reuşite

- Bună seara. Numele meu este Andrei şi voi fi gazda dumneavoastră în această seară.



Aşa a început seara de aseară. O seară cu muzică rock de mai multe facturi, una mai apetisantă ca alta, cu bere, cocktailuri şi mâncare aromată (am mâncat un Fajitas adevărat, plin de de toate proaspete şi bune), una mai melodioasă ca alta.

Iar după partea de destindere a atmosferei, a venit bombonica de pe tort: concertul AG Weinberger, un regal al bluesului, cum numai BB King a fost mai tare cel puţin pentru urechile mele (ne-educate într-ale muzicii, recunosc, dar cu bun simţ şi bun gust). Peste două ore de melodii cunoscute sau mai puţin cunoscute, în interpretări originale. Un periplu cu chitara în mână în sânul audienţei. Aplauze, aplauze. Inegalabilii "Chip şi Dale" ai prezentărilor de jazz - Florian Lungu şi Mihai Godoroja (în paranteză fie menţionată şi interpretarea unei piese a lui Led Zepelin de către Godoroja).
Şi alte detalii care probabil s-au pierdut în negurile Carlsbergului draft.

Pe lângă cântarea maestrului, chitările, discurile şi hainele purtate la concerte de pe pereţii localului, chitara pe post de mâner al uşii de la toaletă, tobele pe post de corpuri de iluminat de pe tavan şi toate celelalte decoraţiuni marca Hard Rock Cafe au asigurat reuşita serii. Iar chelnerii s-au întrecut pe ei înşişi, cum mai rar mi-a fost dat să văd.

Nota 10 AG Weinberger! Nota 10 Hard Rock Cafe!
Ne mai vedem cu siguranţă!

PS: din păcate, n-am făcut poze. Ilustraţia de mai sus am luat-o de la Pagina Cronicarului, unde am mai găsit şi alte poveşti rocko- şi blueso-cântate.

Monday, November 16, 2009

Blogger şomer - sau nimic nu e întâmplător

"...În taxi, nu mai conteneau telefoanele şi sms-urile.
- Tu moderezi? Şi ce să scriu, că eşti blogger?.
- Da, blogger şomer, aşa să scrii.
Un şomer a moderat prima dezbatere în direct dintre doi candidaţi la prezidenţiale. Teoria conspiraţiei să ia o pauză."

Aceste cuvinte nu ne doare! Acest cuvinte, citate de aici, îmi demonstrează ceva: da, domnilor, bloguiala trebuie inclusă în nomenclatorul de meserii. Da, din moderarea unor oameni ca ei, a unor şomeri, se naşte viitorul ţării noastre. Cel puţin, pe următorii cinci ani.

La preşedinte înainte



Cum îi şade bine omului care se apucă de treabă, încep cu o pauză.
Am găsit aici un test drăguţ despre gradul de potrivire al orizontului de aşteptări al tău, alegător, cu promisiunile din campaniile lor, ale catindaţilor.
Sau, cum s-ar zice, unde te afli pe "pişicherul" politic.

Interesant. Mi-a ieşit din rezultate că cel mai bine mă potrivesc cu reprezentantul unei minorităţi naţionale - taman eu, care-s împotriva autonomiei teritoriale pe criterii etnice! Dar şi taman eu, care am o uşoară afinitate, ca să nu zic chiar slăbiciune, pentru limba vorbită de 'mnealui şi capitala ţării unde acea limbă e maternă.

În rest - nici candidatul pentru care am rezervat un loc de ştampilă cel puţin în primul tur nu-i departe de preferinţele mele din răspunsurile la acele întrebări. Ba chiar e foarte aproape.

Şi cu bucurie am aflat că rezultatele negative desemnează diferenţa majoră dintre ceea ce aştept eu şi ceea ce promit că vor oferi ei, iar cei pe care îi înghit mai puţin sau chiar aş face indigestie dacă i-aş vota se distanţau foarte foarte tare de răspunsurile mele.

Vouă cum vă apare în test: compatibilitate sau nepotrivire de caracter cu candidatul preferat?

PS: căutând o imagine care să ilustreze postul de faţă, am dat de imaginea pe care o vedeţi, care ilustra un îndemn de a merge la vot, din care citez:

"Left or right, blue or red or green or purple, dem, repub, indie - I don’t care who you vote for, just get out there today... I don’t care how jaded you are about politics and government power, if you don’t vote you’re admitting defeat. (...) Not happy with the major candidates? Then vote for an independent, just get out there and make your voice heard. The status quo has never been changed by people who remain silent."

I agree!

Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?

Gata, m-am apucat de tradus încă o carte. Până când o să tot aştept să-mi vină cheful? Poate să nu-mi vină prea curând... Şi uite cu câtă nerăbdare aşteaptă prietenii să le dau cărţi traduse de mine! Nici nu mai contează că stilul cărţilor nu corespunde neapărat cu gusturile lor. Îi fac să citească, şi asta e important. Nici nu mai contează că nici nu mi-am primit banii pentru carte, chiar dacă poate a apărut de câteva luni bune. Important e să-i fac fericiţi pe prietenii mei!

De data asta, lăsăm deoparte uşurelele reţete de viaţă ale lui Parsons şi avem în faţă un roman despre secrete şi cavoul familiei Medici. Este că v-am stârnit interesul? Hahahaha! Ai mei sunteţi!!

Thursday, November 12, 2009

Noi umblăm din poartă-n poartă





Munţii noştri aur poartă





Message in a bottle

Cred că decât să pună un megafon să cânte un BUG Mafia sau Paraziţii (nu ştiu care din ei, iertaţi-mi incultura muzicală de cartier) cu poza lui plimbată la 5 km/oră prin Bucale, mai bine punea Crin Antonescu un mesaj într-o sticlă şi-i dădea drumul pe Dâmboviţa. Că tot efectul ăla îl are!

Adică vii şi cânţi despre "mergeţi la vot" pe limba bandelor de cartier? În Slang românesc? Ăştia sunt electoratul pe care vrei să-l atragi? (paranteză - later edit: da, de fapt cred că ştampila de vot n-are culoare culturală, nu contează nivelul de inteligenţă al electoratului).

Păi hai să analizăm puţin, aşa, ca un exerciţiu de logică argumentativă:

Cine e destinatarul mesajului? Cei care nu merg la vot. Cei care trebuie să fie convinşi să meargă la vot. Cei care au decis că n-are rost să meargă la vot, că tot aia e, toţi sunt la fel, aceeaşi mărie cu altă pălărie de fiecare dată. Dar aceştia cred că sunt de găsit în special în bilioteci, săli de spectacole, la diferite locuri de muncă - şi mai puţin umblând ei pe stradă la ora 12 ziua şi mai puţin fani ai acestor cântece şi formaţii de cartier.

Sau poate mă înşel.
Oricum, populizarea asta mă scoate din minţi! Şi la televizor, nu mai auzi cuvinte ca în dicţionare că-s desuete, trebuie să le pocim pe toate, să le aducem mai aproape de mase, de cum se vorbeşte pe stradă...

Resurse umane, resurse financiare

Uite, vezi? D-aia merge treaba cum merge în ţara asta!

La o simplă observaţie, joburile pentru necalificaţi sau în curs de calificare, pentru juniori cu 1-2 ani experienţă se întind pe mult mai multe pagini în portalurile cu locuri de muncă decât joburile pentru oameni cu experienţă, calificaţi, care pot să spună şi să facă ceva.

Şi nu cred că a da o şansă celor tineri e raţionamentul care stă la baza acestui lucru, credeţi-mă! Mai degrabă foamea de oameni pe care să-i poţi plăti prost, în conformitate cu experienţa şi apoi cu calitatea muncii lor!

Că bine zicea glumiţa aceea pe care o citisem la un moment dat pe undeva pe net: se caută persoană de 20 de ani, cu 30 de ani experienţă!

Mesaje salvatoare


Citesc despre un job drăguţ şi dau să aplic. Nu vă temeţi, nu abdic de la principiile în care cred cu tărie, era doar un part-time, în domeniul cultural-editură-pubicaţii pentru copii... Chestii care se îmbină perfect cu preocupările şi interesele mele de moment şi cu dorinţa de a mai ridica fundul din canapea şi a face şi ceva pentru supravieţuirea neuronilor din dotare.

Interfaţa portalului web respectiv cu locuri de muncă îmi afişează un mesaj: Postul este în alt oraş. Sunteţi sigur că doriţi să aplicaţi? Verific în ce oraş, unul preferat de mine, dar aş redeschide o cutie a Pandorei discutând cu soţul pe tema mutării din Bucureşti, aşa că dau cu mousul pe opţiunea NU din meajul respectiv. Apoi văd că oricum pentru jobul respectiv mai aplicaseră încă câteva sute de candidaţi. Sute!

Apoi şi mă gândesc: cât mai e până când interfeţele astea ne vor da mesaje de genul:

Postul este sub competenţele dvs. Sunteţi sigur că doriţi să aplicaţi?
sau:
Postul are un director care nu ştie să lucreze cu oamenii. Sunteţi sigur că doriţi să aplicaţi?
sau:
Postul presupune încălcarea unor principii personale în care credeţi. Sunteţi sigur că doriţi să aplicaţi?

Wednesday, November 11, 2009

Student la jurnalism şi electrotehnică, caut mame cu copii să le atac în parcare

Cam aşa sună ştirea pe care tocmai o urmăresc la ProTV!
O mamă cu un copil de 1 an şi 3 luni iese din Mall, prinde copilul în scăunelul din maşină, pune căruciorul în portbagaj şi apoi e atacată de un june de 25 de ani, înarmat.
Delicvenţă studioasă, ce să zic!
Dar dacă eram eu, sau tu, sau tu, în locul ei? Ce făceam? Când ne va veni şi nouă rândul? Cum ar zice un amic de-al meu mult mai virulent, 'ga-mi-aş să-mi bag în poliţia română!!!

Şi-am mai zis că nu mă mai uit la ştiri!
(De parcă asta ar rezolva situaţia...)

Ordine şi disciplină la locul de muncă


Roxana îi "citeşte" Ilincăi pe ambalajul de cereale, în timp ce amândouă mănâncă aceste cereale cu lapte:
- Uite, aici scrie că nu trebuie să dăm pe jos firimituri că ne ceartă mama.
Ilinca pare convinsă:
- Da!

Tuesday, November 10, 2009

Budapesta în imagini

Raday utca, de la fereastra hotelului



Vaci utca



Piaţa cea frumoasă şi plină de bunătăţi



Muzeul de arte frumoase



Hosok tere



Muzeul de geologie de la Hosok tere



Grădina zoologică

Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomana

Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe Gheorghe Dinică!

Monday, November 9, 2009

Budapesta, fast forward

Un prieten merge în curând la Budapesta şi m-a rugat să-i fac o "to see list". Aşa, scurtă, ce-ar putea vedea în două zile.

Am scris mailul, dar până să-l trimit, mi-am mai tot amintit de alte şi alte locuri pe care le-am tot văzut eu prin Budapesta, şi la pas şi călare, şi pe jos, şi cu mijloacele de transport, şi cu bicicleta, şi cu maşina.

Dar mă rezum doar la câteva, câte se pot vedea în câteva zile, foarte pe scurt despre ele.

În Buda găseşti cetatea veche, care adaposteşte Galeria Naţională de Artă.

În cetate sunt de văzut Bastionul Pescarilor, biserica lui Matei Corvin (Matthias Templom), cu vedere spre Dunăre şi Parlament. Sus în cetate se poate ajunge cu piciorul, sau cu un teleferic din Piata Adam Clark (recunosc, noi am fost doar pe jos, nu ştiu cum e cu telefericul). Lângă Matthias Templom este Palatul Sandor, unde se află acum sediul preşedinţiei Ungariei. Aşadar, până acum, totul la un loc, în cetate. E musai de văzut şi se poate face în câteva ore, eventual cu o pauză de-un ceai cald la o ceainărie – e una şi cu prăjituri bune chiar în faţă la Matthias Templom.

Tot în Buda ar mai fi şi trenul copiilor – dar sincer, nu prea mai ştiu cum se ajunge acolo (parca de la piata Moskva cu un tramvai…). E un tren cu care te plimbi prin pădure şi pe dealuri şi unde nu lucrează oameni, ci copii, ca mecanici şi în gări.

În Pesta – este “noul”, este partea mai modernă a oraşului. Aici, cum vii de sus din Cetate din Buda, traversezi Dunarea şi dai de Palatul Parlamentului.

Apoi, destul de aproape, este Catedrala Sfântul Ştefan – foarte frumoasa şi se află chiar lângă CEU.

Nu departe de acolo este Deak Ter, piaţa Deak, nodul unde se întâlnesc toate cele 3 linii de metrou, albastru, rosu şi galben. Aici e Sinagoga, cu muzeu cu tot.

Lângă Deak este şi Vigado Ter, piaţa din care porneşte Vaci Utca – cred că cea mai turistică arteră pietonală din Budapesta, e frumos de mers pe jos pe-acolo, dar de câteva ori mai scump decât în alte părţi, mai ales restaurantele. Oricum acum nu e perioadă turistică, aşa că o să fie ok.
La celalalt capat al Vaci utca este cea mai frumoasă piaţă acoperită – lângă podul Libertăţii, Szabacsag Hid. La parter sunt de toate alimentare, iar la etaj chestii turistice. A, şi la subsol au murături ungureşti, iamii! Aici ne făceam şi noi cumpărăturile, căci stăteam chiar lângă piaţă. De aproape, oarecum în continuarea lui Vaci utca, mai précis din Kalvin Ter (piaţa Kalvin) începe Raday utca – locul unde ne făceam noi veacul, ca să zic aşa. E plină de cârciumi şi terase, multe din ele recent deschise. Preferatele noastre erau Sir William, unde am mâncat cel mai bun gulaş (nu şi astă-vară, am scris despre faptul că i-au schimbat reţeta, cred) şi Pink Cadillac – o pizzerie cu multe feluri de paste şi pizza foarte bune.

În celălalt capăt al Raday utca eşti aproape de Teatrul Naţional – e chiar pe malul Dunării, o clădire nouă, modernă, cu un parc mare în faţă şi cu tot felul de construcţii din acelea gen statui în marime naturală din metal…

Băi termale sunt mai multe, unele pe muntele Gellert. Clădirea e frumosă mai ales ca privelişte nocturnă din Pesta, e frumos iluminată.

Alte băi termale sunt cele numite Szecheny Furdo, în parcul de lângă piaţa eroilor, adică Hosok Tere.

Acolo, la Hosok Tere sunt mai multe lucruri de văzut. Unele din pozele de pe blog la categoria Budapesta sunt de la Hosok Tere.

În primul rand e bulevardul Andrassy Ut, pe care se afla şi Opera – dar în direcţia opusă faţă de Oktogon (Oktogon e o piaţă mare pe linia tramvaielor 4 şi 6… Dar să nu ne pierdem în detalii). De la Oktogon cu aceste tramvaie 4 şi 6 se ajunge pe Margit Sziget, insula Margareta. Sau pe insulă se poate ajunge şi pe jos, mergând de la cetate, din Buda, sau de la Palatul Parlamentului. Pe Margit se află fântâna cântătoare – o fântână arteziană care saltă pe muzică clasică. Insula e foarte frumoasă primavara mai ales.

Andrassy ut duce până la Hosok, dar se poate merge şi cu “metroul galben”, dacă nu ai timp de pierdut pe jos, să admiri vile şi sedii de ambasade. Metroul galben în sine e foarte frumos, ca de poveste.

Statuile de la Monumentului Milenar din piaţa Hosok tere asezate în colonada semicirculară reprezintă cele mai de seamă domnitori şi conducatori ai maghiarilor.

În Hosok Tere se află Muzeul de Arte Frumoase (Szepmuveszeti Museum) unde sunt periodic expoziţii internaţionale. Acum e o expoziţie de Artă Italiană – de la Boticelli la Titian, 2 secole de artă italiană.

Visavis este Muzeul de Artă Decorativă.

Alături – patinuarul (unde am pus eu prima şi singura dată patine în picioare)

Apoi începe parcul – un castel frumos, care e acum Muzeul de Geologie, şi parcul propriu-zis, cu răţuşte pe apă, şi gradina zoologică…

Deci, ca să recapitulăm:

Ziua 1: Buda – cetatea, cu tot ce e acolo
Ziua 2: Pesta – Basilica sfantul Stefan, Sinagoga, Vaci Utca, si cu un metrou apoi la Hosok Tere cu tot ce e acolo

Vizionare plăcută!

Prietenii naturii

De ceva vreme - nu multă vreme, recunosc - am început să duc şi eu pet-urile şi hârtia la tomberoanele acelea speciale pentru recuperare selectivă. Doar atât strâng separat - peturi şi alte ambalaje de plastic, pe de o parte, şi hârtie de la ambalaje, cutii de carton sau reclame din cutia de scrisori, pe de altă parte. Mai rar am şi câte o sticlă, pe care o duc tot acolo.

Cineva mi-a spus că a văzut într-o zi cum se ridicau cele trei recipiente mari, iar conţinutul lor era vărsat, pe rând, prin fundul recipientelor, într-o aceeaşi remorcă mare a unui camion, deci cum ar veni, la un loc. Recuperare selectivă la grămadă.

Altcineva mi-a spus că ştie că sunt ridicate "selectiv", dar la destinaţie se întâmplă acelaşi lucru, conţinutul este pus laolaltă, pentru că, chipurile, n-ar deţine şi tehnologia cu care să facă să continue procesul celor 3 R (Recuperare, Recondiţionare, Refolosire, dacă vă mai amintiţi din epoca de piatră).

Şi alte voci am mai auzit că s-ar face operaţiunea de recuperare de la populaţie doar ca să bifeze şi acest "deziderat de partid", ca să educe, cum ar veni oamenii cu principiul. Dar că mai departe nu se întâmăplă nimic "green".

Eu una, nu prea aş vrea să dau crezare vorbelor astea pe la colţuri. Dar cred că şi dacă se reuşeşte doar acest lucru - educarea populaţiei să se ducă cu sticla goală de la suc la centrul de colectare - şi tot e o luptă câştigată! Nu şi războiul, e adevărat.

Voi ce credeţi, peturile ajung tot combustibil poluant sau sunt recuperate, recondiţionate, refolosite?

Dia-critica

Am o nelămurire. Ştie cineva să-mi explice şi mie de ce sunt site-urile de conţinut, inclusiv unele bloguri, scrise fără diacritice? Culmea este că cele care într-adevăr se respectă, din punct de vedere literar şi filologic, site-uri de edituri, ale unora dintre ziare şi reviste, precum şi unele bloguri - au diacritice.

Multă vreme m-am gândit că poate fi o problemă tehnică la mijloc, că înadins sunt scrise fără diacritice, ca să poată fi mai apoi citite cu uşurinţă din orice browser de Internet.

Însă am înţeles că nu e aşa. Şi că, de fapt, doar lipsa lor din programul de editare, lenea sau nepriceperea i-ar face pe cei care scriu fără diacritice să scrie fără diacritice.

Părerea mea: dacă limba română le conţine, atunci e musai ca diacriticele să apară în orice gen de text scris.

Friday, November 6, 2009

Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic...

Tocmai ce-a sunat telefonul fix. Înjur: "cine xzy sună la ora asta, că poate să o trezească pe Ilinca", dar înjur în gând, că Roxana nu dormea. Şi răspund la telefon.
O voce zglobie zice:
- Bună ziua, suntem de la Partidul Democrat Liberal dacă aveţi câteva minute... etc.
Zic:
- Da, am (am prins prostul obicei să particip la toate sondajele cu care ne-au asaltat în campania asta, cred că scot numărul din cartea de telefon până la următoarea. Până acum era mai simplu, le spuneam că sunt jurnalistă şi nu mai aveau nevoie de părerea mea. Acum parcă nu-mi vine să mint...).
- Ştiţi de referendumul iniţiat de preşedintele României? Ce părere aveţi?
- Ştiu. O părere proastă.
Şoc. Linişte pe linie. Zic:
- Alo? Mai sunteţi?
- Ăăă, da. Deci nu aveţi o părere bună?
- Evident că nu, "prost" e antonimul lui "bun".
- Votaţi la referendum şi la prezidenţiale?
- Da.
...şi apoi, mă rog, detalii de identificare după adresă.
Sper să nu mă trezesc cu mascaţii la uşă să mă convingă să transform părerea proastă într-una bună!

Thursday, November 5, 2009

Ia diploma, neamule!

Ia diploma, neamule!
Caldă aburindă.

Diploma de comunicare
să-ţi prindă bine la plimbare.
Diploma de piarist,
să n-o dai pe-o plombă la dentist.
(N-am găsit altă rimă.)

După lupte seculare care au durat cincinalu-n şapte ani şi jumătate, am şi patalamaua la mână, sunt oficial absolventă de Master de-a Comunicatelea şi PiaR-atelea.

Nu, că masterul îl făcui mai demultişor, eram tânără şi neliniştită când mă înscrinsei, nici mămică nu eram, nici asemenea gânduri pe-atunci nu nutream. Vorba ceea, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

Era ca prin toamna lu' 2002 când mă înscrinsei eu la cel masteraş. La IDD - pentru neconeseori, asta e un fel de şcoală fără şcoală, pardon, fără frecvenţă. Da' eram şi om al munci, nu vă zisei că eram tânără şi neliniştită? Mai face omu' şi greşeli.

Pân' la pulpişoare, pân' la buzişoare, aşa am învăţat la cele 14 examene din primul an. Zău, scrie pe foaia matricolă. Şi memoria mea, care de obicei mă lasă aiurea-n tramvai, mai ţine minte şi ce note luasem la fiecare din ele.

Apoi veni vara lu' 2003, când ne ziseră că mai staţi o tură, că s-a modificat schimbarea, acu' tre' să faceţi 4 semestre, adică cum ar veni, înc-o sesiune şi-o disertaţie de master, ca să absolviţi voi acilea.

Da' am plecat la Budapesta în anul universitar 2003-2004, la alt master. Aşa că am stat două ture. Şi abia în toamna lu' 2004 mi-am dat restanţele din acel al 3-lea semestru - altă toceală.

Iar disertaţia de master o susţinui eu, cum se zice, în februarie 2005, că atunci era vremea, atunci se coc disertaţiile de iarnă. Fix în ziua în care trebuia să mergem la Oficiul Stării Civile pentru programarea Cununiei - care decât că am ajuns târziu, că îţi ia ceva să susţii o disertaţie, ba încă să te mai şi cerţi cu câte un... "destupat" din comisia de evaluare care se ia de Nota de Copyright din avangarda lucrării, că de ce ai simţit nevoia să scrii aşa ceva, ce, ţi-era frică să nu-ţi fure cineva conţinut, ca şi cum, în plin scandal naţional pe teme de drepturi de autor, picasem şi eu din cer. Păi să nu te facă să-i răspunzi, chiar de faţă cu onor colegii lui din comisie, că ah, dar nu mă gândeam că mi-aţi fura chiar dvs. conţinut din lucrare, staţi liniştit, da' aşa se practică în lumea civilizată, de pufniră toţi pe sub bănci. Ei, şi alte detalii la fel de în temă. Dar măcar am avut satisfacţia că nota mea - maximă, normal - a ridicat ştacheta pentru acea zi de audieri, când nu s-a mai putut da nota maximă, prin comparaţie cu lucrarea şi susţinerea mea!

Între timp la Primărie, ca să revin, se luaseră locurile bune, când pot să umple toate rubedeniile sala de oficioase, că s-au trezit toţi. Cum ar veni, a trebuit să acceptăm să ne căsătorim cu noaptea-n cap, când nu se deschide încă nici la magazinele nonstop, sau deloc. Am ales, aşa cum istoria poate confirma, prima variantă.

Ca să revenim în zilele noastre, că prea mult preambul sau drumuri ocolite strică, săptămânile din urmă ce mi-am zis eu: hai să mai strâng nişte diplome pe-acasă, că poate-mi cer fetele vreo super-calificare ca să le iau de la grădiniţă, să le duc la gimnastică, să strâng jucăriile aruncate prin cadă şi de pe sub pat sau să şterg desenele rupestre cu creioane colorare, să le fac mâncare sau să le schimb pamperşii regresiei.

Am trecut prin multe, dar chiar inimaginabil de multe manevre şi drumuri în sus şi-n jos, la propriu, că facultatea aia e mai mult pe verticale construită, mai multe verticale, pe mai multe scări, care mai comunică, mai nu comunică între ele, că doar e de comunicare, de te crezi în vreun labirint eugen-ionescian: mai întâi să aflu ce acte sunt necesare pentru dosarul de eliberare a diplomei, că la telefonul de pe site nu răspunde nimeni niciodadă, apoi să plătesc taxa de diplomă, la secretariat era program 11-13, la serviciul diplome 13-15, la bibliotecă şi financiar să-mi semneze fişa de lichidare, la serviciul diplome cu toate actele, a, cum, mi-aţi adus copii simple, nu legalizate, fugi la notariat să fac copii legalizate după acte (asta chiar n-am înţeles-o, de ce trebuie legalizate? le-am dus chiar şi copia după buletin legalizată, să le ajungă), din nou la ei să depun dosarul acum complet şi să nu pierd ocazia să le povestesc cum am primit eu prin poştă diploma de la Budapesta fără să fac drumurile astea complet inutile, pentru că fireşte, CEU şi-a imaginat că dacă am absolvit masterul, da, vreau diploma acasă, nu ca ei, care probabil că îşi imaginaseră contrariul, dacă după aproape 5 ani diploma mea nu era "lucrată", cum s-au exprimat. Şi la vreo 2 săptămâni am putut să strig Ecce diploma!

Şi-am încălecat pe-o şa,
şi v-am spus povestea-aşa.

Wednesday, November 4, 2009

Oamenii din jurul nostru

Citeam undeva, nu mai ştiu unde (memoria mă lasă baltă în cele mai jenante momente, se pare că guguloaiele naturale de memorie pe care le iau în fiecare zi fie au efect opus, fie îşi vor face efectul după ani şi ani) că oamenii pe care îi cunoaştem în viaţă sunt pentru o clipă, o zi, sau o viaţă. Rolul pe care îl joacă în viaţa noastră poate dura mai puţin sau mai mult. Dar pe niciunul, nici măcar unul, nu-l cunoaştem din pură întâmplare. Fiecare are o menire.

Cam aşa am tradus eu şi scrisoarea pe care mi-a trimis-o mai demult o prietenă - am dat de acea scrisoare întâmplător zilele trecute. Aşa că inaugurez rubrica:

Prietenii mei fără blog au cuvântul pe blogul meu
sau:
Din lumea celor care nu cuvântă pe blogul propriu

Dragele mele,
M-am gândit să vă scriu aşa, ca şi cum am sta la un pahar de vorbă.
După cum ştiţi, am început serviciul de vreo trei săptămâni. În tot acest timp, dar şi în cel care a precedat acestei întâmplări, am fost îngrozitor de stresată, îngrozitor de îngrijorată pentru tot, dar mai ales pentru fiul meu cel mic, care a dezvoltat în ultimele luni un amor foarte intens pentru mine. Bineînţeles că şi eu pentru el, fapt pentru care uneori, în anumite zile, despărţirile noastre erau însoţite de lacrimi fierbinţi. Exact ce-mi trebuia pentru a ajunge în formă la birou, unde mai trebuia să-mi funcţioneze şi mintea, să am şi privirea strălucitoare, sa mai fiu şi super aranjată... În fine, în unele zile nu reuşeam să ating nici una din aceste condiţii de prezentare. Vă daţi seama, eram varză!
În cele din urmă, am reuşit să mă remontez, am început uşurel să semăn cu mine, cea de acum vreo şapte ani, am reuşit să-mi mai ascund cearcanele şi oboseala, mi-am pus şi tocuri...
Şi uite aşa pot spune, dragelor, că în sfârşit, nu mai sunt casnică. Am trecut în extrema cealaltă, ajung seara acasă, spre disperarea şi gelozia soţului.

Poate o să vă plictisesc, dar vreau să vă povestesc o întâmplare tare draguţă, dintr-o zi ploioasă şi friguroasă, în care trebuia să ajung la o şedinţă la capătul celălalt al Bucureştiului. La metrou am remarcat o tipă pe peron, foarte aranjată - muuuuuuult mai aranjată decât mine, se vedea cât de colo că nu lăsase acasă un copilaş plângând isteric după mămica lui şi nu era acum măcinată de demonii vinovăţiei - care-şi învartea iritată în aer husa în care se afla telefonul mobil. Oricine ar fi catalogat-o drept fiţoasă.
Peste jumătate de oră, o zăresc şi in tramvaiul în care am ajuns amândouă, tramvai cu care am toooot mers, până la capăt de linie. N-o să credeţi, dar de la ea am cumpărat un bilet de tramvai, căci nu apucasem să-mi iau. Mi s-a părut straniu cum de am ales-o tocmai pe ea s-o abordez pentru problema mea.
Mamă, mă salvase de amendă, gata, eram în regula. Şi în cele din urmă, n-am mai "scăpat" una de cealaltă, am descoperit că suntem colege, mergeam la aceeaşi şedinţă, ea m-a condus la sediul respectiv - pe care singură nu l-aş fi găsit nici într-o oră - nu mă anunţase nimeni că se mutase de vreo juma' de an în mijlocul unui şantier mărginaş... Cine a "gustat" din nebuniile Bucureştiului, mai ales pe ploaie, ştie despre ce vorbesc.
Ne-am întors tot împreună după şedinţă, ne-am împrietenit, m-am trezit pur şi simplu fascinată de tot ce ascundea acea "faţadă" aranjată şi rece. Ascundea o frumuseţe deosebită, un suflet frumos, o minte deschisă, o persoană caldă şi atentă la cele mai mici detalii.

Poate vă pare că exagerez, dar am simţit cum Dumnezeu mi-a trimis în acea zi un înger păzitor prin prezenţa ei... Ne-am întors pe o ploaie torenţială care ne-a udat până la piele, fondul de ten şi rimelul ni se scurgeau ridicol pe feţe, dar ochii mi-au strălucit toată ziua de fericire, căci am descoperit că te poţi ciocni de frumuseţea umană în moduri surprinzătoare, neaşteptate.

A doua zi, aceeaşi fată cu ochi de un albastru ca marea m-a ajutat să rezolv nişte probleme de serviciu, cu care nu mă mai confruntasem. Aş fi fost în plop fără ea, credeţi-mă!

Şi cam asta am vrut să vă povestesc: câtă bucurie am simţit în acea zi întâlnind un om trimis parcă special pentru sufletul meu, câtă eleganţă există în sufletele unor femei frumoase pe care din afara le privim, poate, altfel. Şi cer iertare divinităţii că uneori mai judec oamenii după aparenţe, mă grăbesc să pun etichete, să judec. Când de fapt, frumuseţea este atât de aproape de noi.

Nu e impas treizecist, e altceva

Valori corporatiste puse pe planul al doilea, mai mult timp pentru lucrurile cu adevărat importante, un mai bun management al timpului, pentru ca mai mult timp să fie dedicat familiei şi hobby-urilor, mai puţină fugă pentru serviciu şi mai multă cu copiii în parc, la sport, sau atenţie cu rezolvarea lecţiilor acestora.

Vă sună cunoscut? Credeam că e vorba de un fel de impas al vârstei, dar m-am înşelat. Cred că este unul din avantajele crizei pe care o traversăm.
Suntem dintr-o dată mai atenţi la lucrurile la care trebuia de la bun început să fim atenţi, dar ne-a luat valul. Avem altă agendă. Se schimbă valorile. Vedem lucrurile care contează.
Începem să avem / să ne facem timp pentru insuflarea acestor valori şi copiilor noştri. În fond, nici cea mai bună bonă nu contribuie şi la orgoliul şi ego-ul nostru de a ne fi crescut singure copiii.
Re-începem să citim. În fond, televizorul oricum nu ne arată nimic bun ci dimpotrivă, şi mai consumă şi curent.
Reinventăm consumul a cât ne trebuie, nu consumul de dragul consumului.

La fel de bine însă poate fi un cumul de factori... vârsta, vremurile prin care trecem, şi poate şi alţii.

Monday, November 2, 2009

Comunicat de la Guvernul României

Din ciclul ce elocvente şi eficiente sunt comunicatele de presă ale autorităţilor, iată ce am glumiţă tocmai am primit pe e-mail:

GUVERNUL ROMANIEI
Comunicat de Presa

Din cauza reducerilor bugetare recente şi a creşterii preţului electricităţii, gazului, motorinei, benzinei şi uleiului, luminiţa de la capătul tunelului a fost stinsă! Ne cerem scuze pentru neplăcerile cauzate!

Sunday, November 1, 2009

Criza - partea plină a paharului

Potrivit unui sondaj la nivel mondial realizat de Synovate şi citat de Khris.ro aici, unul din patru repondenţi s-au declarat bucuroşi de faptul ca economia mondială s-a confruntat cu probleme, pentru că această situaţie i-a ajutat să realizeze care sunt de fapt priorităţile lor în viaţă.

Vă daţi seama? Unul din patru, 25%! Au avut nevoie de condiţii proaste la locul de muncă şi numai astfel au avut ocazia să îndrepte privirea spre ceea ce era de fapt important pentru ei în viaţă.

Toate acele sfaturi de la cursurile de time mamangement - să-ţi rezolvi repede şi eficient treaba ca să câştigi timp pentru tine, pentru familia ta, pentru prieteni, rude, sport, lectură etc. - au putut fi puse în aplicare doar forţat-obligat!

E bine şi-aşa, decât deloc!

Eu cu cine votez? Hâc!

Sunt cetăţeanul turmentat. Cetăţeanul indecis. Să merg la vot sau să-mi bag picioarele? Pe indecizia mea mizează candidaţii. Eu şi cei ca mine suntem doar nişte cifre în sondaje. Cifre din ce în ce mai mici, atunci când e vorba de participarea la vot. Am fost 86% în 1990, 76% în 1992 şi 1996, 65% în 2000, 58% în 2004, potrivit "O scurtă istorie a alegerilor prezidenţiale". Potrivit acestui articol, se estimează o participare de maxim 45% peste trei săptămâni. Mai multe citiţi în articol, e interesant!

Nu pentru nu este nu

...zicea Nichita. S-o fi inspirat din toanele copiilor de 2-3 ani? Această vârstă numită de unii pediatri sau teoreticieni într-ale educaţiei copiilor, vârsta teribilă?

Roxana ştia asta, acum vreo doi ani.
Acum ştie şi Ilinca.

După experienţele din ultimele zile, nu mai am pretenţia ca Ilinca să înveţe de la sora ei, fără să mai treacă şi ea prin aceleaşi lucruri. Mi-e clar că mai bine îmi amintesc eu de fazele Roxanei, măcar să nu mă mai ia prin suprindere!

Şi îmi amintesc că Roxana (iar acum văd că şi Ilinca) nu numai că se contrazicea cu mine, dar se contrazicea şi singură. Nu putea să însemne nu, dar şi da, şi nu ştiu, şi poate...

Doi paşi înainte şi unul înapoi

Tot aici, de la Dr. Spock citire, trebuie încadrate regresiile pe calea progreselor. De pildă, nu mai foloseam pamperşi de câteva săptămâni bune. Nici măcar noaptea, deloc, chiar mă gândeam cui să îi dau pachetul pe care îl mai avem în casă. La munte, acum o săptămână, i-am pus pampers doar în pat, noaptea, ca să nu avem vreo surpriză, dar nu a murdărit nici măcar un singur pampers.
Daaar ... de câteva zile, brusc, nu mai spune nici măcat după ce a făcut pipi, stă în baltă de a schimbat mirosul canapelei din sufragerie (da, aceea care a schimbat şi câteva nuanţe, după apa, laptele, sucul şi alte lichide vărsate pe ea în ultimii patru ani).

Ilinca mea cuminte, pe care puteam s-o dau exemplu oricui de cel mai ascultător copil, care vorbeşte extrem de bine pentru vârsta ei - la 2 ani şi 3 luni îi lipsesc doar câteva prepoziţii şi conjuncţii pe ici pe colo, dar în rest ne înţelegem perfect, care spunea singură când vrea nani, care mânca singură tot - "singăgă", cum zice ea, care... Ei bine, acum NU mă mai ascultă, dar nu se ascultă nici pe ea, cum ziceam, se contrazice singură, NU mai vrea la somn până când adoarme de prea obosită, dărâmă toate jucăriile doar ca să mă vadă pe mine că le strâng după ea (dar i-am copt-o că jumătate din ele sunt acum ascunse, să am mai puţine de strâns data viitoare)... şi nu mai ştiu nici eu.

Of, abia aştept să treacă şi faza asta pentru că, acum constat, dacă în alte privinţe e mai uşor la al doilea copil, în privinţa asta nervii mei sunt deja cam măcinaţi şi nu prea rezistă la câte scrie prin cărţi că ar fi bine să reziste. Dar ce ştiu ei, în cărţi, nu?

Cum am făut eu decodorul, şi nu el pe mine

Ia uite cum trec zilele, săptămânile, lunile, iar lucrurile care nu sunt aşa urgente de rezolvat, se tot amână, şi iar se amână, într-un stil care ar face orice meseriaş care predă chestii din acelea de Time Management să se ia cu mâinile de cap!
Mi-am pus pe "to do list"-ul meu să sun la RDS să întreb de ce nu mai merg programele pe care le avem pe decodorul digital, deci cele cu recepţie digitală, ci doar cele pe cablu. Dar tot amânam, având alte chestiuni mai urgente. Nu că ne-am uita noi prea mult la televizor, dar mă stresează să am lucruri stricate în casă (şi mai am muuuuulte, dar restul îşi aşteaptă rândul cuminţi pe "to do list").

În paranteză fie spus, pe digital prindem HBO, unde am văzut cred că de vreo 15 ori Ratatouille, fără să mă satur încă! De fiecare dată mai descopăr ceva ce nu prinsesem data trecută, o replică bine ticluită, o vorbă de duh spusă copiilor ca s-o înţeleagă părinţii, etc. Măcar cronica restaurantului unde gătea şoricelul, acel elogiu al moderaţiei, aproape că am învăţat-o pe de rost!
Închid paranteza.

Într-o bună zi, caut eu pe net să văd ce program au cei de la asistenţă tehnică, dar spre surprinderea (plăcută, bravo RDS!) mea, găsesc instrucţiuni precise cum să-ţi resetezi singur decodorul. Cu bruma de cunoştinţe tehnice pe care le-am acumulat cred eu în atâţia ani de jurnalism IT, am purces la operaţiunea cu pricina. Am setat, dat clickuri si OK-uri prin meniurile decodorului până când au apărut imaginile mult-dorite.

Aşa că acum mă pot din nou delecta cu desene animate Ratatouille - sau ce-or mai avea în program HBO, şi mai mult, am descoperit şi HBO Comedy, Cinemax şi multe programe din grupul Discovery.

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...