Thursday, December 31, 2009

A doua zi de Crăciun şi Moş Tataia




Moşul vroia să vină şi la tataia la serviciu anul ăsta, dar până la urmă a trimis doar cadourile - printre altele nesemnificative pentru fete, şi nişte păpuşele cu haine de schimb pentru Roxi şi o văcuţă de pluş care-i umple patul Ilincăi. Iar Moş Tataia i-a adus în sfârşit Roxanei ce-şi dorise ea de fapt de la moşul, singurul lucru pe care îl tot repeta dacă o întrebai ce vrea să-i aducă moşul: "o păpuşă pe nume Tinkerbell" (care nu prea seamănă cu personajul din desenele animate omonime, dacă mă-ntrebaţi pe mine), iar Ilincăi o altă păpuşă, cu fermoare, nasturi şi capse pe la haine ca să înveţe să le deschidă-închidă - nu a prezentat interes nici cât să o desfacă din ambalaj. De altfel, Ilincăi i-au plăcut toate cadourile... primite de Roxana, ale ei nu. Pe principiul "dacă se joacă sora mea mai mare cu ele înseamnă că e ceva de capul lor, dacă le-am primit eu, înseamnă că sunt de bebe şi nu le vreau".

Ce prinţese mofturoase mai avem şi noi!

A doua zi de Crăciun am fugit din Bucureşti în căutarea unui petic de "zăpadă neatinsă", vorba copiilor. Şi am găsit-o la ţară, la rudele paterne.

A mai trecut un Crăciun!
La anul, dacă nu uit până atunci, am să le iau o singură piesă, un singur lucru pe care şi-l doresc cel mai tare. Şi atât, că oricum restul sunt doar de umplutură :)

Saturday, December 26, 2009

Moş Crăciun, runda 5


În vacanţă la bunica. Împreună cu verişorii. La o staţie de tramvai distanţă de casă :)
Fetele au primit albă ca zăpada cu cei şapte piticei, joc Hop şi Buf şi (cam multe) dulciuri.

Friday, December 25, 2009

Moş Crăciun, rundele 3 şi 4



2 în 1, ofertă specială: cadourile de la tati de la serviciu şi cele de la noi - găsite în dimineaţa de Crăciun sub brad. Păpuşa-bebeluş cu multe funcţii zace în leagăn abandonată chiar din acea zi. Mărgelele Ikea şi-au luat formă de căsuţe şi floricele. Marionetele Ikea pentru degete sunt bun tovarăşi în maşină, la drum. Cărţile au fost citite, exerciţiile distractive rezolvate.

Wednesday, December 23, 2009

Sărmălători fericite!

Mâine, 24 decembrie, program de înfăşurări sarmale.

Ce căuta frigiderul în copac?

Din ciclul "Ce mi-a făcut mie România s-o urăsc?", sau "Misiune imposibilă: Cum scoţi ecologişti din nişte neamuri-proaste", prezentăm azi imagini din copacii de la geamul apartamentului meu.



Prima imagine: cutie de Zuzu aruncată pe geam de consumator şi înfixată în copacul care se afla în drum. Imagine intitulată "Frigiderul din copac". Sau "Eşti Zuzu? De coş de gunoi n-ai auzit?" - chiar şi gunoi neselectiv, la grămadă, dar o grămadă de la ghenă, nu din copac!



A doua imagine: zdreanţă considerată nefolositoare şi aruncată pe geam de fostul utilizator - presupun că acelaşi cu cel de mai sus, vreau să cred (sunt idealistă, nu?) că deţinem doar un singur asemenea element în bloc. Imagine intitulată: "Şifonierul din copac". Sau "Încă una şi-s gol puşcă".

Şi-atunci mă întreb, cum pot fi educate elementele astea? Cum le poţi explica de deşeuri selective când ei nu au un elementar coş de gunoi în casă? Sau un elementar bun simţ?

Iar în spiritul crăciunului, să vedem câţi brazi vor ateriza direct de pe geamuri în grădina din spatele blocului!

Later edit: imaginile prezentate sunt doar de azi, dar pe parcursul celor cinci ani de când locuiesc aici au mai zburat prin faţa geamului şi s-au fixat sau nu în copaci, după cum funcţiona gravitaţia, următoarele:
- mâncare pentru pisici, multă, multă mâncare pentru pisici şi câini, care odată ajunsă la nasul lor, devine ne-mâncabilă (se împrăştie în patru zări, de exemplu), dar se şi împute (şi la etajul 1, vara, chiar se simte, credeţi-mă!)
- un preş
- cârpe şi zdrenţe de diverse provenienţe (la geamul camerei copiilor mei a stat o izmană şi-un sutien până a venit toamna şi au căzut odată cu frunzele! le-o fi aruncat un soţ înşelat, nervos că şi-a prins nevasta cu amantul, nu ştiu. să zic merci că nu i-a aruncat pe ei pe geam, nu?)
- pachete goale de ţigări (Pall Mall mentolat, cel mai des, aveţi vreun profil de utilizator?)
- o cutie de medicamente (am studiat chiar la ce boală sunt folosite respective, crezând că astfel îl prind pe aruncător, dar n-am avut destul har de detectiv)

...şi nu le mai ţin minte câte altele!

Distracţii de iarnă

Urăsc streşinile care curg, se subţiază stratul de zăpadă şi totul se transformă într-o mocirlă murdară şi poluată!
Urăsc temperaturile călduţe, aşa, ca azi, nici nu poţi să te joci în zăpadă că e apă, nici nu poţi să laşi hainele super-groase de pe tine, iar când deschizi geamurile să aeriseşti mai apare şi câte-o muscă beată.
Mai rău, reînvie şi viruşii epidemiilor şi urăsc asta. Se strecoară, laşi, pe la spate şi atacă.

Zilele trecute, la zăpadă:




Colindători de Bucureşti


Colindatul la ţară însemna, în vremea copilăriei mele, un alai de fete şi băieţi care mergeau dintr-un capăt în altul al satului. Este un sat de tipul "liniar", iar oamenii locului chiar aşa spun, "pe linie", ca să distingă de locaţiile adiacente, "pe deal" şi "pe vale".

Noi, cei care eram prea mici ca să mergem la colindat (sau aşa ne spunea mamaia, ca să nu ne lase să mergem), dar şi cei rămaşi acasă şi bătrânii, ieşeau pe la porţi şi aşteptau colindătorii cu mere, nuci şi covrigi. Toată lumea, peste tot, la toate porţile. Nu exista "primiţi cu colindul?", era de la sine înţeles că primeau toţi.

Toată lumea le dădea acelaşi lucru: mere, nuci şi covrigi. Sau "colindeţe", cum se spune pe la noi. Mamaia însă ne punea să-i aducem de la Bucureşti chifle, care aici se dădeau la liber cu 50 de bani bucata, iar pe-acolo nu se găseau "specialităţi". În satul bunicilor pâinea se dădea pe cartelă câte una de persoană şi venea o dată pe săptămână, joia. Pâine rotundă, neagră şi caldă, iar când mergeam cu tataia la cooperativă să o luăm, mâncam una (din cele două pâini la care aveau "dreptul" bunicii) pe drum până acasă.

Şi-mi amintesc într-un an remarcile copiilor colindători când au primit mere, nuci şi chifle din mâna bunicii mele, în timp ce le sclipeau ochii de plăcere şi bucurie:

- Ia uite, pâinişoare!!



Monday, December 21, 2009

Revoluţia mea: 21-22 decembrie, după 20 de ani


Primele ecouri ale "revoluţiei" m-au prins în timpul primului trimestru la şcoală, în clasa a opta. Noroc că a venit vacanţa şi am plecat din Bucureşti la ţară, la bunici. Pe-atunci toate vacanţele însemnau la ţară la bunici, cu mici excepţii de vreo tabără. Doar că "la ţară" pentru mine înseamnă într-un sat undeva, după ce treci de Târgovişte spre munte. După ce treci prin Târgovişte, acum oraş martir, pentru că atunci, acum 20 de ani, a fost scenă pentru multe acte - şi actul final, cu împuşcături şi împuşcarea ceauşeştilor.

Într-una din zilele de când ne aflam acolo şi auzeam că la Bucureşti "se trage", mama a plecat singură cu maşina din sat la Târgovişte ca să dea telefon la o vecină din bloc să vadă cum stă treaba, îngrijorată pentru vecine, colege şi pentru agoniseala lăsată în Capitală. Şi ne-a povestit apoi cum a trecut ea pe şoseaua (acum centura Târgoviştei, pentru cine cunoşte) flancată de ceea ce crezusem mereu a fi doar nişte movile de pământ, dar din care acum ieşeau câte-un tanc din fiecare movilă, orientate spre şosea. Cred că trebuie să fi fost foarte înfricoşător.

Tataia asculta Vocea Americii şi Europa Liberă la o aşa intensitate, că se auzea de la poartă ţiuitul specific radioului vechi, căutând programul. Veneau vecini din tot satul să-i pună el la curent cu evoluţia lucrurilor. Om trecut prin război, tataia era un sceptic, nu credea ce vedea cu ochii lui, dar credea ce auzea la posturile clandestine din Occident. Dimineaţa la ora 8 era un scurt buletin de ştiri la Vocea Americii, reluare rezumativă a ştirilor de seara, de la ora 8. Iar de la 6 seara vreo două ore nu-l mai luai pe tataia de lângă aparatul de radio, era Europa Liberă. Însă în zilele revoluţiei, îmi amintesc că s-a auzit radioul ţiuitor tot timpul!

În zilele revoluţiei, aflam ce se întâmpla în ţară de acolo, până când chiar postul de radio naţional a anunţat fuga Ceauşeştilor. În seara acelei zile, ne-am căţărat pe gardul vecinilor, cu complicitatea lor, care ne aşteptau pe partea cealaltă cu o scară, ca să mergem să vedem la televizor revoluţia în direct. Bunicii nu mai aveau televizor. Fuseseră printre primii din sat care îşi cumpăraseră televizor cu lămpi când apăruse tehnica, dar neavând ce să mai vadă la el în anii din urmă ai comunismului ceauşist, nu se mai chinuiseră să-l repare când se defectase.

Am ajuns la vecini, noi, trei generaţii: tataia (mamaia a rămas acasă, a doua zi avea de muls vaca, de primenit coteţul găinilor, de adus lemne din magazie să facă focul să încălzească casa... nu-i ardea ei de revoluţii, treburile trebuiau făcute în orice regim). Şi eu cu soră-mea. Îmi amintesc că tataia a plâns de emoţie, mama îşi făcea cruci întruna şi zicea că nu îi vine să creadă, noi nu înţelegeam prea bine de la "înălţimea" celor cincisprezece şi respectiv treisprezece ani ai noştri.

Şi-mi mai amintesc de fiul vecinilor, un băiat mai mare decât noi cu vreo 10 ani, rămas singurul acasă, neînsurat, în urma fraţilor şi surorilor lui, pentru că era cam... greu de cap, retardat, întârziat, oarecum. Se uita şi el la televizor cu noi toţi ceilalţi.
În seara aceea, când a apărut la televizor gaşca de revoluţionari în balcon şi în studioul televiziunii, el a scos memorabila apreciere (pe care vă rog să v-o imaginaţi spusă cu o voce... de Aiurel din desenele cu Winnie the Pooh: rar, sacadat, o voce groasă şi gravă):

- Ăsta trebuie să fie un film bun, că io îl ştiu pe actorul ăsta (apăruse Ion Caramitru alături de ceilalţi). A mai jucat în filme bune, începe un film bun acum!

Am râs pe înfundate atunci, am râs cu mama şi tataia ani de-a rândul după aceea de vecinul întârziat, care nu înţelesese nimic din tot ce se întâmpla, el credea că am venit la ei să vedem un film.

Dar efectul întârziat abia acum îl înţeleg, după 20 de ani: chiar a fost un film bun! Cu regizor(i), scenarist (scenarişti), recuziter(i), şi tot ce mai presupune turnarea unui film!

Friday, December 18, 2009

Politeţe pe muchie de cuţit

Azi dimineaţă, intru să iau pâine, şi când dau să ies, o doamnă corpolentă umpluse cu... "pectoralii" tot cadrul uşii. Deja ieşisem pe jumătate din magazin, am calculat rapid că n-are loc să treacă pe lângă mine şi nu vreau să sfârşesc strivită de cantul uşii de "pectoralii" doamnei, aşa că, dintr-un zvâc, iată-mă afară din magazin, uşa era liberă, ca şi calea doamnei ca să poată pătrunde în magazin pentru achiziţionarea mult-iubitei pâini. Şi aud în urma mea:
- Scuză-mă, domnişoară, că te-am lăsat să dai peste mine ca să ieşi tu prima din magazin!

În primul rând, sunt doamnă, nu domnişoară, am doi copii pe care încerc să-i educ, să-i învăţ nişte valori sănătoase, să devină oameni civilizaţi, de exemplu; în al doilea rând, nu am dat peste dumneavoastră, îmi pare rău că din cauza... "pectoralilor" aveţi un deficitar simţ al echilibrului, iar aici zăpada proaspăt-căzută n-are nicio legătură; în al treilea rând, ca să puteţi intra, da, trebuia mai întâi să ies eu, este o regulă elementară de politeţe care spune că mai întâi se iese, şi apoi se intră dintr-un loc, autobuz, magazin etc, pe principiul simplu că trebuie să ai loc să intri.

Dar în loc de toate astea pe care le-am gândit într-o fracţiune de secundă, mă întorc spre doamna şi-i zâmbesc:

- Nicio problemă!

Ratatouille me


Ştiţi faza aceea din Ratatouille, în care criticul de restaurante este servit cu un fel de mâncare , care îl poartă, pe aripile amintirilor şi nostalgiei, până în casa de la ţară a bunicilor copilăriei sale?

Ei, aceeaşi tehnică cinematografică am trăit-o eu ieri, când am cumpărat o meschină şi necunoscută ciocolăţică turcească de la un magazin nemţesc din cartierul copilăriei mele, Vatra Luminoasă: am muşcat din ea şi... iată-mă o fetiţă de cinci-sase ani, în braţe cu o cutie de ciocolăţele chinezeşti (de multe ori, expirate, aveam să aflu mai târziu că doar aşa ajungeau pe piaţă, sau le ţineam noi atât de mult că expirau, dar cine ştia atunci detaliile astea?). Ciocolăţele micuţe, de două tipuri: unele înguste, îmbrăcate în poleială aurie, altele subţirele, ca nişte mini-discuri de memorie pentru camerele foto, îmbrăcate în hârtiuţe desenate, pe care le păstram multă vreme după consumarea delicioaselor, în lipsă de termen de comparaţie, ciocolăţele.

A venit Moş Crăciun - runda 2






Şi probabil ultima rundă de moş Crăciun de anul ăsta, în afară de cea de acasă, sub brad, în noaptea de Crăciun. Alte 2 runde pe care le mai aşteptau copiii noştri (la tati la serviciu şi la tataia la serviciu) s-au anulat din cauze naturale (gripa, angajaţi răciţi, zăpadă mare, copii mici) şi moşul a trimis doar cadourile.

Miercuri seara, la locul de joacă unde a mai venit Moş Crăciun şi anii trecuţi, la o fetiţă cuminte, anul ăsta a venit la două fetiţe cuminţi.

Ilinca se afla doar a oară în viaţă la un astfel de loc de joacă, i-a plăcut la nebunie, alerga ca bezmetică de la un "aparat" la altul! Iar când a venit moşul, ea a fost prima-prima care a fugit la el, din toţi copilaşii (dintre care câte unii mai şi plângeau, agăţându-se disperaţi de mami)! Nici nu aşezaseră organizatorii bine scaunul lângă brad, pe care să se aşeze moşul, şi ea s-a dus la moşul s-o ia "baţe". Jur că n-am învăţat-o eu aşa!

Roxana a fost mai rezervată, s-a dus la moşul abia după alţi 2-3 copilaşi şi i-a spus o poezie, apoi l-a lămurit că e şi cântec şi poezie, pentru că i-a spus doar "lyrics"-ul de la un cântec, de fapt.

Capul lui (Moţ)Boc vrem!



Dacă priveşti lucrurile din perspectiva asta, Băsescu l-a pus pe Boc prim-ministru nu ca să ne enerveze/sfideze pe noi, cei 68% dintre alegătorii care NU l-am votat în primul tur, şi nici ca să-i enerveze pe cei 32% care l-au votat în primul tur (căci, s-avem pardon, ăsta e electoratul dvs., domnule Băsescu, cei care v-au votat în primul tur. În turul doi erau voturi negative, au votat împotriva PSD-ului şi a lui Geoană). Deci nu din considerente statistice.

Ci Băsescu a sacrificat pe cineva care oricum avea imaginea şifonată. A dat mulţumii un cap. Pe principiul: "Capul lui Moţoc vrem!" Istoria se repetă uneori.
Cel puţin, aşa crede Cristian Orgonas pe blogul lui.

Personal, mi se pare că şi aici Orgonas este la fel de pro-băsescu ca şi în toată campania electorală. Asemenea lui Negruzzi, vrea să-şi scoată basma curată "personajul". Însă este "a lousy excuse" pentru manevra lui Băsescu. Aşa cum, de la Negruzzi încoace, numele lui Moţoc desemnează o jertfă de ultim moment, să nu uităm că este vorba de o jertfă mai mult sau mai puţin utilă. Atunci când e vorba să fie sacrificată o persoană care nu e vinovată, se spune "Vrem capul lui Moţoc!"
Poate că Boc trebuie să nu pară vinovat decât de supuşenie faţă de vodă?

(foto: sictireli.worldpress.com)

Wednesday, December 16, 2009

Ce-şi doresc femeile

Credeţi că ştiţi ce-şi doresc femeile? Vă zic eu: un cont în bancă alimentat permanent! A, nu asta? Atunci ce crede Chirilă că-şi doresc, să vedem. (cu menţiunea că am mai degrabă o părere neutră despre autorul istorioarei "cu tâlc" de mai jos).

Femeile au nevoie de atenţie
de Tudor Chirilă

Femeile au nevoie de protecţie, tandreţe şi penis.
Bărbaţii ştiu asta, dar sunt convinşi că penisul le poate înlocui pe primele două.
Ei nu ştiu că penisul este, în multe cazuri, primul lucru de care femeia s-ar dispensa în căutarea fericirii.
Bărbaţii uită mereu de tandreţe şi protecţie. Uită pentru că sunt suficient de învingători, virili şi lipsiţi de nuanţe. Până şi orgasmul e lipsit de nuanţe la bărbaţi. Nici pe el nu îl pot mima.
Astfel că prima întrebare care vine în mintea bărbatului înşelat este: O fi mai bun la pat ca mine? Apoi invariabil: Are penisul mai mare?
Nici prin cap nu-i trece bărbatului suficient de învingător şi viril că adversarul care tocmai i-a luat urma prin aşternuturile iubitei a avut mai mult timp, a pus întrebări nerostite demult, a mângâiat, a avut răbdare şi a ascultat atent cu blândeţe în privire.
"Ce are cheliosul ăla cu burtă în plus faţă de mine? Ăla e barbat? Ce dracu are ăla în plus? Un penis mai mare?"
Nu, frate, are mai mulţi bani! - vine invariabil eternul răspuns. Aşa e de multe ori, zicem şi noi. Dar nu despre acele femei şi bărbaţi vorbim noi acum.
Nimănui nu-i trece prin cap că bărbatul cu chelie şi burta (ori poate puţin întârziat în ale maturităţii) înţelege să preţuiască femeia de lângă el cu disperarea celui care poate pierde ultimul tren. Trecut prin multe, cu cicatrice în suflet şi dezvantajat (uneori şi fizic), trecut de prima tinereţe el ştie că unica şansă este să mângâie, să asculte, să înţeleagă, să fie atent să deschidă uşa înainte ca ea să sune.
Şi mângâie, ascultă, înţelege. Desăvârşeşte un ritual al gesturilor care contează, este mereu prezent, gata oricând să întindă un braţ... nu foarte puternic, dar mereu oportun.
Mai presus de orice, nu cere nimic în schimb, cel puţin nu în mod evident... pentru că, să nu uităm, şi el e bărbat, vânător experimentat.
Cu lacrimi în ochi vărsate pe ascuns când maşina rulează monoton şi ea priveşte absent peisajul de pe scaunul din dreapta, femeia va decide să renunţe la penisul care îi da fiori de multe ori pe săptămână - nu e de ajuns...
El, tânăr carierist şi stresat, conduce şi nu înţelege ce dracu ar mai trebui să facă pentru liniştea cuplului. Că doar depune toate eforturile. Trage maşina pe dreapta şi se uşurează în plin câmp. Se urca înapoi fără să-şi aducă aminte că ea l-a rugat să-i aducă puloverul din portbagaj.
Vor ajunge în curând la munte. Undeva, la acelaşi hotel, se vor întâlni cu un bărbat jovial trecut de prima tinereţe, dar cu zâmbet irezistibil şi poveşti fantastice.
Femeile au nevoie de protecţie şi tandreţe.
Femeile renunţă cel mai uşor la penis. Bărbaţii renunţă la tandreţe şi protecţie. Acest război surd al neînţelegerii va da naştere profitorilor. Cine sunt ei? Pe termen scurt, amanţii. Pe termen lung, cei inţelepţi şi răbdători.
Pe drumul de întoarcere, el este bucuros şi uşurat că ea şi-a revenit. E vorbăreaţă şi nu mai priveşte absentă pe geam. Şi zâmbeşte ca în prima zi. E prea neatent ca să realizeze începutul sfârşitului.
Pe terasa hotelului, bărbatul jovial, trecut de prima tinereţe savurează un cognac... Pe buza paharului este zahăr...

Mulţumesc, 4.000!



- 318, v-aţi terminat tura?
- Da, şefa, mă duc acasă.
- Odihnă plăcută, 318!
- Mulţumesc, o tură uşoară, sărumânuşiţele!

Probabil recunoaşteţi dialogul auzit în staţie în taxiuri. Şoferii nu sunt domnul sau doamna, sunt numere. L-am auzit aseară din nou şi m-a amuzat.

La rândul meu, vă mulţumesc, 4000, pentru vizitele pe blog în cele 3 luni de când e counterul acolo!
Vă aştept mereu, cu un vin fiert dulce şi-un post acrişor. Sau invers.

Monday, December 14, 2009

A venit vacanţa

Cu trenu din Franţa, cântam când eram mici.
Aş prefera să vină cu sania, numai să fie zăpadă.
Mami, de ce nu ninge? Eu vreau să ningă!

Friday, December 11, 2009

Daily Business.ro - relaş

Dacă doriţi să accesaţi ştirile de pe Dailybusiness.ro, azi e relaş. În captura alăturată vedeţi ce se vede şi pe site-ul cu pricina.
Vă sună cunoscut? Măcar celor care încercaţi să-mi accesaţi blogul vechi pe vremea când îmi pusese Google embargo pe el?

Patapievici părăseşte piedestalul



Ştiţi cu toţii de declaraţia lui Patapievici, care, aud, i-a atras chiar o cerere de demisie de la ICR (brief: cum că Băsescu ar deţine o casetă compromiţătoare, nici mai mult nici mai puţin decât "porno" de compromiţătoare, cu Geoană).

Când am citit prima oară chestia asta, am râs cu mare poftă: "ia uite, ce simţ al umorului are Patapievici! Şi ce bună capacitate de sinteză umoristică a stării de fapt. Chiar aşa s-ar putea descrie situaţia politică de la nivel înalt din ţara noastră: ca şi cum Băsescu ar deţine o casetă porno cu Geoană!"

Dar mi-a pălit zâmbetul câş pe faţă pe măsură ce lucrurile evoluau şi mi-am dat seama tot mai clar că nu era o glumă. Nu. Patapievici chiar vorbea serios.

Acuma, sincer, nici măcar nu mă interesează dacă există sau nu o astfel de casetă, necum conţinutul ei. Însă - PATAPIEVICI s-a coborât de pe piedestalul (cultural, umanist, umanitar, etc) pe care îl cocoţasem (şi nu numai eu, presupun) ca să ce? Să intre în gunoiul ăsta politic declarativ, mic-şantajist, de mahala?

Scuze că judec aşa, impulsiv... Chiar aş vrea să-mi demonstreze că m-am înşelat!

Thursday, December 10, 2009

Dacă IF, atunci...

Căutam ceva pe net şi-am dat de If-ul lui Kipling.
Multă vreme l-am avut, printat pe-o hârtie care se şi înglbenise de vreme, deasupra biroului meu de şcolăriţă, acasă la mama. Mă "luptam" cu mama (nevorbitoare de engleză) la fiecare curăţenie generală să nu-l ia de-acolo şi să-l azvârle la gunoi.
Mi-a (trans)format în multe privinţe viziunea asupra lumii şi vieţii.
M-a influenţat mult chiar în învăţarea limbii engleze, dar asta e o altă poveste - despre cum şi ce m-a învăţat pe mine engleza. Nu profesorii, nu manualele. Ci muzica (rock, mai ales) şi poezia.
Nu mă pot abţine să nu-l copiez aici.
Cine-l ştie - enjoy the remembering.
Cine-l află acum - I'm glad to introduce it to you!



If
By Rudyard Kipling


If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or, being lied about, don't deal in lies,
Or, being hated, don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise;

If you can dream - and not make dreams your master;
If you can think - and not make thoughts your aim;
If you can meet with triumph and disaster
And treat those two imposters just the same;
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to broken,
And stoop and build 'em up with wornout tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breath a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on";

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with kings - nor lose the common touch;
If neither foes nor loving friends can hurt you;
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run -
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man my son!

Wednesday, December 9, 2009

Decât nişte ştiri



Gazeta română.com. Un ziar online pentru ne-români. Sau pentru ignoranţii într-ale gramaticii limbii române.

Contestarea i-ar putea oferi... Mă îndoiesc că va dura...

2 erori flagrante în 4 rânduri. Şi nu mai scotocesc mai mult prin pseudo-site-ul acesta că mi se frânge biata limbă română-n gură de necaz!

A venit Moş Crăciun - runda 1




Aseară, la grădiniţă. S-a cam grăbit anul ăsta, ca să le facă loc bugetarilor să-şi ia concediul fără plată impus. Bine că a venit, totuşi! Înseamnă că am fost cuminţi. Şi îl mai aşteptăm în câteva rânduri până la Crăciun...

Tuesday, December 8, 2009

Sunt o ţigancă împuţită



Da, domnule marinar, deghizat în preşedinte, pentru încă 1 mandat, sunt o ţigancă împuţită, o (fostă) ziaristă. Când am intrat în cabina de vot, încă nehotărâtă cu cine votez, nici măcar atunci, mi-a venit în minte sintagma care, chiar şi la o simplă căutare pe Google, aduce în faţă peste 180.000 de rezultate, în 0,63 secunde, la viteza Internetului meu. Cam atât mi-a luat şi mie să hotărăsc asupra cărui nume îmi voi abate ştampila: 0,63 secunde! (Fotografia ataşată este de pe Wikipedia.)

Aţi câştigat, mitocănia a învins din nou în România. Prea semănăm (în proporţie de 50,33%), a naţie de români mitocani, cu idealurile astea, cu păsăricile şi găozarii. Putea să câştige Geoană, aşa cum prematur s-a bucurat. Roşu stindard de pionieri în vânt (fluturat 49,66%)! Însă m-am convins că pentru România, ar fi fost la fel.

Vorba aceea care circulă printre cititorii sau utilizatorii de strategii de leadership e foarte valabilă: în viaţă, singurul pe care poţi să-l schimbi eşti tu însuţi. Restul e tăcere. Restul, că e Geoană sau Băsescu, are mai mică importanţă (la nivel micro).

LE: şi cu asta, închei capitolul "Eu cu cine votez" şi revin la teme mai pământene: copii, scutece, deprinderea cu oliţa... Bine, fie, hai că o să mai scriu şi câte-o amintire, câte-o poveste haioasă.

Brancardierul român

Am citit "Brancardierul român" al lui Pleşu (vezi mai jos) şi mi-am amintit cele două "întâlniri" ale mele cu această specie spitalicească, odată cu cele două naşteri. Aşa e, te duci pe masa de operaţie pe picioarele tale, dar de adus trebuie să te aducă ei, brancardierii, înapoi pe patul de spital. La Municipal, ca să te mute din patul de la Reanimare în cel de salon, a doua zi, te forţează să te ridici din pat la doar câteva ore de la operaţie. Vrei-nu vrei, trebuie să te poţi ridica din pat, căci treaba brancardierilor s-a terminat odată cu aducerea ta din sala de operaţii.

Mi-era aşa o ruşine, când vedeam că le aduc la Reanimare pe fetele operate înaintea mea! Erau goale puşcă, doar cu un cearşaf pe ele. Câte trupuri de femei văzuseră şi-aveau să mai vadă? Oare o să le dau voie să mă ia în braţe de pe masa de operaţie aşa, goală?
Vă zic eu, le dai voie, pentru că n-ai încotro! Ei oricum sunt aşa de obişnuiţi, atât de rutinaţi, că aproape că nu te privesc. În plus, după anestezia generală, nici nu puteam vorbi bine, aşa că oricum n-aş fi putut riposta.

La Elias am dat de nişte brancardieri mai şmecheri. Cum, noi nu suntem incluşi în aranjamentul cu maternitatea privată, noi nu primim nimic din miile de euro pe care voi le plătiţi Eliasului. Aşa că aceştia au fost singurii bani pe care i-a scos soţul din buzunar, cei pentru brancardieri.
Însă eram atât de lucidă după operaţia la care nu mai fusesem adormită împotriva voinţei mele, încât am vrut să mă ridic de pe masă şi să merg singură la Reanimare. Nu mi-au dat voie, au şi ei procedurile lor, trebuie să intre şi brancardierii în puzzle-ul ăsta spitalicesc.



Brancardierul roman

Andrei Pleşu
Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate. În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă. Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor...

Sunday, December 6, 2009

Comentariu la o reclamă

- Mami, când nu mai ai suflet, să bei cafea cu suflet!
(ghiciţi reclama!)

Moş Nicolae ... depresiv

Azi dimineaţă, fetele au găsit în cizmuliţe câteva ciocolăţele pentru copii, cărţi de colorat, mici păpuşele de cârpă de la Ikea, şi mai ales, bomboana de pe tort - cartea Adei. Mare bucurie mare - pentru mine, care abia m-am abţinut să n-o desfac din ţiplă de când am achiziţionat-o cu drag la Gaudeamus şi până azi. Însă, poate predictibil, ar zice unii, fetele au început să se certe pe ciocolăţele şi să se împungă cu pumnii, pe fundalul, acoperit de ţipetele lor, al poveştilor cu Firicel pe care le pusesem nerăbdătoare să le ascultăm. Totul a culminat cu răsturnarea unei căni de lapte direct peste tot ce era pe masă, inclusiv cartea, care acum arată ca după inundaţii! Inutil să vă mai spun că le-am certat şi în final am izbucnit şi eu în plâns, alături de ele!

Stau şi mă gândesc: ce m-a supărat mai tare? Ele au înţeles din toate astea probabil exact cât trebuie să înţeleagă la 2 şi respectiv 4 ani, în condiţii şi de oboseală, somn insuficient (aseară am fost într-o vizită şi s-au culcat mult mai târziu decât de obicei, şi nici nu dormiseră la prânz).

Ce n-au înţeles au fost aşteptările mele proiectate în căpuţurile lor, nerăbdarea mea de copil, amintirile mele din copilărie, când alergam năucă din pat la uşă, să văd ce mi-a adus moşul, şi când, mai mare fiind, scotoceam prin toată casa să găsesc din timp cadourile "moşului", când înţelesesem cine era moşul, dar acceptam să-l mai aştept încă, bucuria mea de a fi găsit cartea Adei, impacientarea mea la faptul că au stricat-o cu lapte...

Într-un cuvânt, limitările şi frustrările mele!

Asta n-au înţeles doi copii, de 2 şi respectiv 4 ani!

Later Edit: azi ar fi fost aniversarea numelui bunicei lor, Niculina...

Thursday, December 3, 2009

Mens sana in corpore sano: azi, zi de sporturi diverse şi liber alese


Pe timpul 1 inspiraţi, pe timpul 2 expiraţi.

Timpul 1 - Shopping. Îmi căutam o ţinută de club pentru Christmas Party, habar n-am cum se (mai) îmbracă lumea în club în ziua de azi, dar presupun că ceva sclipicios. Chiar şi blugi, dar nu ai mei, ai mei sunt de cursă lungă, nu de club. Şi presupun că musai asortaţi cu ceva... sclipicios. Şi uite cum am ajuns să-mi cumpăr până la urmă o rochiţă simplă, neagră, stil gogoşar, cred eu că deloc "clubabilă" şi neasortabilă cu nimic sclipicios. A, şi nişte blugi, aşa, pentru că îmi veneau bine şi să-i mai schimb pe cei vechi. Dar şi ăştia la fel de neasortabili cu ideea de club. Timpul 2 - expiraţi: aţi cheltuit ... nişte bani!

Timpul 1 - Pilates. Îmi doream de mult să văd / simt cu ce se mănâncă genul ăsta de mişcare, după încercările mele mai mult sau mai puţin reuşite şi susţinute cu Aqua Gym şi Taebo. Deocamdată, expiraţi, mi se pare că mi se potriveşte mai bine. Inspiraţi - e de cursă lungă şi ăsta, tre' să te ţii ca să se vadă ceva rezultate, aşa că probabil ne mai vedem acolo. Timpul 2 - expiraţi.

Timpul 1 - dus cumpărăturile şi echipamentul în portbagajul maşinii din parcarea de la serviciul soţului ca să nu le mai plimb după mine, timpul doi - expiraţi că e cam frig.

Timpul 1- inspiraţi şi fuga la muncă! Timpul 2 - drum cu metroul şi un tramvai într-o parte mai puţin cunoscută a oraşului ăsta mare, dar de-acum încolo o s-o vizitez mai des. Timpul 1 - azi e time out, aflu într-un târziu, timpul doi - expiraţi, iau un autobuz şi mă opresc un pic mai la vale, la capăt, la Ikea.

Aici - timpul 1 - inspiraţi şi cumpăraţi: jocuri pentru copii, jucării pentru copii, chestii pentru copii... Mai au şi altceva în Ikea asta? A, da, nişte timpul 2 - expiraţi şi plătiţi. Aţi mai lăsat şi aici nişte bani. Dar acum avem şi noi biluţe speciale şi plăcuţe de construit tablouri cu migală, sic!

Timpul 1 - fuga la autobuz, timpul 2 - cobori după câteva staţii şi schimbă cu metroul, că se înghesuie toţi să expire şi să fugă spre casă, e aglomeraţie, faci juma de noapte până la grădiniţă.

Timpul 1 - parchez cumpărăturile la o vecină (aceeaşi care şi-a parcat şi ea la noi un aspirator câteva zile), că-mi uitasem cheile acasă pe timpul de inspirat-expirat de dimineaţă, cât urla Ilinca "nu peeeecaaaaa, maaaamiiii!" şi fug la grădiniţă, unde mă aşteptau copii şi timpul 2 - acasă.

Ce obositor (şi costisitor) e să faci sport în ziua de azi!

Tuesday, December 1, 2009

Mini-vacanţă pe final


Mica vacanţă de ziua românului se apropie de sfârşit. În curând vin şi româncele mele mici şi gălăgioase acasă după 2 zile la bunica şi verişori. Mi-e dor de ele deja!

Casei îi lipseşte acustica creată de sunetele zglobii sau plângăcioase ale vocilor lor. Îi lipseşte muzica pentru copii, îi lipsesc desenele animate sau sunetul vocii mele citindu-le poveşti sau "mami, un pazăl", sau "hai să pictăm".

Îi lipseşte animaţia jucăriilor lor aruncate peste tot. Îi lipseşte dansul lor dintr-o cameră în alta, de la bucătărie la baie şi creioanele colorate aruncate sub canapea. Casei noastre mici îi lipseşte mirosul de lapte cu cereale dus în sufragerie şi vărsat în final pe covor, sau al "pielii de bebeluş" pe care o simt încă la ele, când se alintă să le luăm în braţe, să le dăm "puuupiiiic".

Mi-e dor chiar şi de "mamiiii, vleau baţe!" al Ilincăi, şi de "da' nu vreau la grădiniţăăă" al Roxanei.

Plec după ele!

Sunt vrăjitoarea cu două capete

- Mami, mami, îţi place? Ia uite?
- Roxi, nu pot să mă întorc la tine să mă uit pentru că acum conduc.
- Atunci trebuie să ai două capuri: unul în faţă, la condus, şi altul în spate, la noi!

Am izbucnit în hohote de râs şi m-am gândit câtă dreptate are (din nou!) copilul ăsta al meu: eu ar trebui să fiu atentă şi la condus, hai, treacă de la ea, dar mai ales să fiu atentă la ce are ea de arătat. Care are de arătat chestii fix când conduc, sau când vorbesc la telefon, sau când discut ceva important cu tati, sau... numiţi voi orice moment nepotrivit. Nu contează, pentru copil nu există moment nepotrivit, există doar nevoie de atenţie, nevoie de comunicare cu mami şi tati, nevoie de a le arăta tot ce face în fiecare moment.


N-am făcut nimic altceva decât am corectat pluralul eronat:
- Se spune capete, nu capuri.
Şi am râs împreună.

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români!

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...