Sunday, April 18, 2010

În sfârşit, nefumător

De câteva luni de zile, mă număr printre fericiţii care se numesc nefumători. În sfârşit, nefumător! Şi cam de-atunci plănuiesc să scriu postul ăsta. Insomnia salvează lenea, că iaca, i-a venit rândul. Nu de alta, dar se apropie 31 mai, ziua mondială antifumat, pe care de ani de zile îmi propun s-o sărbătoresc prin ne-fumat şi n-am reuşit decât de 2 ori, atunci când eram însărcinată şi când, fireşte, ca orice mamă (în devenire) responsabilă, nu am fumat. Deci, am mai fost nefumătoare de 2 ori, în intervalele de la testul de sarcină până la înţărcarea pruncilor (aproape 2 ani de fiecare dată).

Cum m-am lăsat eu de fumat:

Fireşte, cum se vede din titlu, cu ajutorul cărţii / audiobook-ului omonim, al lui Allan Carr. În original, The Easy Way to Stop Smoking. Dar cum a lucrat la mine cartea asta?

Simplu, prin doar trei factori coercitivi:

1. Snoabă cum sunt, mi-am zis: toată lumea se lasă de fumat cu cartea asta. Buni prieteni, foşti colegi, prieteni pe care nu-i mai văzusem de mult... Pe unde mergeam, mă trezeam că nu am cu cine "să ies la o ţigară" în compania unora care fumau "ca turcii", cum se spune. Un prieten zice că s-a lăsat în pofida cărţii, nu datorită ei. Fie şi-aşa, trădare să fie, dar s-o ştim şi noi! Deci, trebuia încercat, văzut, verificat. E la modă ne-fumatul. Se poartă, arată şi statisticile.
Ziceam, cum o fi să nu reuşeşti cu plasturi, cu gumă specială, cu argumente precum găurile din buget pe bani de ţigări, cu prescripţie de la medic că dacă nu te laşi mori în x zile/săptămâni etc, după caz. Şi să reuşeşti... citind o carte??? E imposibil!
Dar cum poate că lucrul care-mi place cel mai mult este să citesc, n-aveam nimic de pierdut (chiar dacă de fapt doar am început lectura şi am continuat apoi cu varianta Audio-book, pentru operativitate şi pe care v-o şi recomand, lectura lui Vintilă este captivantă!). Iar pe de altă parte, ziceam, snobismul meu trebuia hrănit.
Dar ăsta a fost de fapt începutul, motivul pentru care am ales să citesc cartea.

2. În carte există o imagine care mai mult decât oricare alta a avut un efect puternic asupra fumătorului din mine. De fapt, sinceră să fiu, sunt un consumator de carte la kilogram, la cât de mult citesc, la fel de mult uit amănunte din cărţile citite. Astfel că treptat, odată cu trecerea timpului, restul argumentelor expuse acolo se tot estompează, însă această imagine rămâne vie: imaginea că tu, fumător, atunci când îţi pui ţigara în gură şi o aprinzi, e ca şi cum ai pune gura la ţeava de eşapament a maşinii şi ai porni motorul. Şi apoi ai trage în piept tot gudronul şi gazele toxice pe care chiar şi maşina le aruncă afară, le respinge. Asta faci şi când fumezi: ce tragi în piept? Gaze toxice. Imaginează-te cu ţeava de eşapament în gură şi motorul maşinii pornit şi ai imaginea ta, atunci când fumezi! (în paranteză fie spus, chiar şi acum, dacă văd un fumător pe stradă, am imaginea asta în privinţa lui/ei)

3. Dintotdeauna am avut o problemă cu dependenţele. Nu suport nici măcar gândul că aş putea fi dependentă de ceva. Sunt dependentă de "ne-dependenţă", de "ne-adicţie". Aşa că a fost suficient să-mi fie prezentată problema din perspectiva asta: a dependenţei. Apoi, nimic nu a mai fost la fel. Mi-am amintit primele ţigări fumate în curtea liceului, aşa, ca să fiu şi eu ca acei colegi şi colege pe care le admiram. Ca o măsură de siguranţă pentru apartenenţa la grupul lor. Cât de rău mă simţeam! Dar am persistat până când tutunul a pus stăpânire pe mine. Şi acum, mai recent, ani de zile după primele experienţe, la prima ţigară dintr-o zi mă simţeam rău. Dar persistam până eram ok cu fumatul. De fapt, până redeveneam dependentă. Sunt un taur încăpăţânat, nu mă consider un om slab, cred că pot să iau în piept, uneori mai uşor, alteori cu ajutorul prietenilor şi al celor dragi, lucrurile pe care viaţa mi le-a rezervat. Nu trebuie să dau fuga la ţigară la prima îndoială, la primul semn că n-aş face faţă.
Acum, după părerea mea, şi reclama aceea cu plasturii care te ajută să te laşi de fumat e o prostie, plasturii aceia doar te "ajută" să înlocuieşti o dependenţă cu alta.

Fireşte că am urmat sfatul autorului şi am fumat până la ultima pagină a cărţii. Nu m-am lăsat pe parcurs, pe măsură ce citeam. De fapt, ca să merg cu sinceritatea până la capăt, am parcurs aproape toată cartea şi m-am oprit, mi-am mai lăsat un rest de câteva pagini. Îmi ziceam, dintr-un soi de superstiţie, că dacă voi termina de citit cartea, va trebui să mă las, aşa, mă mai pot păcăli singură.

Aşa că... ce outdoor-uri cu Mihaela Rădulescu (campanie pe care nici n-am înţeles-o, dar mă rog, suntem invidioşi pe succesele altora!), ce scumpit ţigările în criză (oricum se scumpesc progresiv, ca să poţi ţine pasul), ce sfaturi medicale (dacă astea ar fi ţinut, m-aş fi lăsat de mult, poate de când am fost şi cu pămânii la medic, dar am cerut dispensă de 3 ţigări pe zi pe perioada tratamentului), ce ţigări electronice, ce mesaje pictoriale horor pe pachetele de ţigări! Allan Carr is the best!

Acum caut să fac rost de versiunea "În sfârşit, nemâncător!", sau mă rog, nu ştiu cum va suna în română titlul, dar o caut în engleză ("The easy way to stop eating"), nu mai am răbdare până la traducere. Sunt curioasă cum e tratată problema aici, pentru că nu mai cred că e vorba de o dependenţă de ceva nenecesar, mâncarea ne este necesară. Sau nu? Sau... Hmm!

Somnul naşte oameni odihniţi

Somnul naşte oameni odihniţi. Nesomnul... mă arată cu degetul pe mine.

Ce-o fi cu insomnia asta? Nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva, chiar cu atâtea ore nocturne de veghe, de mult sau chiar deloc!

Ştiu! O fi de la cafeaua de slăbit - o prostie, dacă mă întrebaţi pe mine, de la Yves Roches, pe numele ei Svelta (sau Zvelta? cu consoana siflantă surdă sau sonoră? cred că de oboseală mi se trage, încep să asemuiesc noaptea asta cu cele din sesiune, în care învăţam pentru morfologie istorică greacă veche, şi mi se deşteaptă amintiri privind şi conţinutul cursurilor!). Cred că dacă mai am câteva nopţi ca asta mă fac zveltă de tot!

M-am obişnuit cu cafeaua mea tip "fără", ştiţi cum e? Fără cofeină, fără zahăr ci cu îndulcitor, fără lactoză la laptele praf. E super! Şi poţi să bei d-astea până nu mai poţi. Ei, ieri după-amiază - de fapt, alaltăieri, că deja azi e mâine - am băut o Zveltă d-asta. Noaptea - insomnie. Dar mai moderată, am adormit pe la 2 şi m-am trezit în zori, când au început să cânte... copiii din bătătură. Sâmbătă după somnul de prânz al celorlalţi - că i-am adormit, rând pe rând, pe toţi, numai mie îmi picau ochii în gură de somn, dar nu am reuşit să adorm - zic, mai beau o Zveltă. Iar seara târziu, abia cu o doză de Twinkle-Twinkle de la Ilinca, cu ea lângă mine în pat, mă mângâia pe faţă, am reuşit să adorm cele 2 ore de... frumuseţea lucrurilor.

Şi pe prospect scrie să bei 2-3 pe zi. O fi vorba de zi lumină, zi stelară, nu ştiu de care, că dacă la 1 pe zi stai treaz 22 de ore din 24, la 2-3 pe zi cred că poţi să te angajezi full-time, non-stop time la orice corporaţie, angajatul ideal, munceşte zi şi noapte, fără pauză, doar cu Zvelte combustibil.

Nu, că de dormit, dormii eu. Aşa... ca de pe la 11 aseara până la frisoanele care m-au apucat pe la 1. De se zdruncina patul! Le-am calmat cu o aspirină şi m-am pus pe aşteptat Moş Ene. Nu vrea. Nu vrea să vină şi pace!

Vin gânduri, vin amintiri, vin... reflecţii rutiere, religioase, ofticoase, numai somnul nu!

Şi după ce am numărat mental toate oile lui Becali, toţi câinii din cartier, şi p-ăia în lesă şi comunitari, după ce am văzut un film de duzină pe HBO şi am auzit chiote de pe la un bairam prin vecini, m-am gândit să scriu ceva, mai trece timpul...

Şi iaca, e ora 6. Înc-un pic mai am de suferit, că acuşi se trezesc cei prunci gălăgioşi şi degrabă plimbăcioşi.

Friday, April 16, 2010

Înc-o lecţie de viaţă de la copiii mei

Ieri, Roxana şi Ilinca se certau, se băteau, chirăială maximă. Intervine tac-so, rezolvă mai mult sau mai puţin corect (adică, cum ar veni, ca la carte) conflictul, şi după ce trece criza mergem să discutăm cu împricinatele, în camera lor.
Zic:
- Roxi, mami şi tati vă iubesc la fel de mult pe amândouă, şi pe tine, şi pe Ilinca. Şi ne doare sufletul când vă auzim că vă certaţi sau vă băteţi.
La care Roxana mă lasă mască cu următoarea replică:
- Dar şi pe noi ne doare sufletul când vă certaţi voi, mami şi cu tati!
Ei? Freud, Dolto, Salome şi ceilalţi, ce e de făcut?
Am dres şi eu busuiocul cum am putut mai bine, cu chestii de genul discuţiile de oameni mari pot să fie şi pe ton mai răstit, dar asta nu înseamnă că ne certăm, cu treaba copiilor e a copiilor şi a oamenilor mari e a oamenilor mari, cu nu e vina voastră dacă mami şi tati nu se înţeleg într-o oarecare privinţă... etc.
Dar palma peste obraz pentru discuţiile aprinse peste capul lor mi-a luat-o! Nici nu mai contează că eu chiar aveam dreptate, chiar nu ne certam, ci doar expuneam nişte opinii contradictorii.

Friday, April 9, 2010

Varicela loveşte din nou

Taman când ne gândeam aseară că oare se poate aşa ceva, la cât de contagioasă e varicela, să stai bot în bot cu sora mai mare dalmaţiană şi să nu faci şi tu?
Dar nu! Ei bine, la nici o oră după discuţia asta, a venit vestea.
Suntem la varicelă, tura a doua.
Poze n-avem, din cauză de copil plecat în deplasare în vacanţă.
De fapt, tot ce ştiu eu, ca mamă "remote" de copil 2 bolnav de varicelă, e că are câteva (2-3) bubiţe pe trunchi şi cam tot atâtea pe spate, şi că se bucură să fie dalmaţianul 2 din familie.
I'll keep you posted! :)

Thursday, April 8, 2010

Poetica nostalgică de joi după-amiază


La geamul camerei mele de lucru ciripeşte o pasăre. Nu-i vrabie, are ghiersul dulce. Un tril lung, apoi mai multe chiote scurte, două triluri... Şi din nou...

Aud frunzele crescând pe ramura pe care stă ea şi văd cântecul păsării.

Mi-e dor de cărările pădurilor copilăriei mele...

Corporate-less, alive-ness

O altă prietenă foarte bună s-a decis să lase deoparte "traiul" corporatist în favoarea lucratului pentru sine, a lungilor după-amieze cu lecţiile şcolare şi peri-şcolare ale copiilor, în favoarea timpului liber petrecut aşa cum doreşti, într-un cuvânt, în favoarea a ceea ce contează în viaţă.

Aseară o altă bună prietenă mi-a povestit că lasă toate astea şi, în plus, Bucureştiul, pentru o casă pe pământ, cu curte, în provincie, şi pentru lucruri mai de suflet, care să-ţi permită să şi trăieşti, nu doar să fii roboţel.

Way to go!

Cartea bate viaţa

People shouldn't have children if they're not mature enough to keep a marriage going!

Friday, April 2, 2010

La mulţi ani, poveştile lui Andersen!

Google aniversează 205 ani de la naşterea scriitorului Hans Cristian Andersen printr-o serie de logo-uri speciale.


ZF scrie mai multe despre asta.

Thursday, April 1, 2010

Nu e păcăleală de 1 aprilie!

Mulţumesc, hoţule anonim, vandalule, care poate, zic doar poate, o să-ţi cumperi o doză de drog din vânzarea detectorului de radar pe care l-ai furat din maşina noastră! Pentru ce îţi mulţumesc? Păi să vedem:

- Pentru că am avut ocazia să mă conversez cu 112 (povestit, prima rundă), cu operatoarea de la secţie când am primit legătura (povestit, runda doi), cu echipajul trimis la faţa locului (povestit, runda trei, dar ei au "constatat", acesta e rolul poliţiei din România: să constate. Şi pe urmă a trebuit să aştepte şi agentul cu noi să vină echipa operativă, pentru că avea "de închis o fişă!" Săracul, aproape că mi-e milă de el că a trebuit să se deplaseze şi să scrie o fişă! Sau de impozitele care se duc din munca mea, pe salariul lui? Că nu mai ştiu clar!
Povestit echipei operative - runda patru. De fapt, stat la taclale cu Cel-Care-Fuma, căci colegul era ocupat să ne dea cu cârmâz negru prin maşină în căutare de amprente (de unde o fi ştiind care sunt ale noastre şi care ale hoţului, nu m-am prins). De la criminalist am mai învăţat câteva trucuri şi şpiluri, printre care să nu mai mergem la asigurare, că dacă avem şi franciză plătim mai mult decât face, pierdem şi timp etc. Se ştia cu tot cartierul, bag seamă că fiecare a fost victimă a delicvenţilor de vreun fel, la un moment dat.

- Pentru că mi-ai dat ocazia să mă bucur că nu a fost mai rău. Unui vecin câteva maşini mai încolo i-au luat laptopul din portbagaj. În fond, un geam spart la maşină, un pic de mizerie (chiar trebuia să te urci cu noroi pe picioare pe scaune? şi ce-ai avut cu scaunele copiilor de le-ai răsturnat aşa cu ură?) e mult mai bine decât să ne fi furat ceva mai de valoare sau chiar maşina cu totul! Pe bune, chiar ajungi să apreciezi ce ai şi ce ai fi putut să pierzi în momente d-astea!

- Pentru că n-am rămas în Ungaria, cum am fi putut, când am fi putut. Unui amic român care lucra la Budapesta chiar i-au furat maşina cu totul din parcarea firmei internaţionale la care lucra).

- Pentru că, totuşi, dacă tot ai răscolit chiar şi sub scaune, am găsit şi eu astfel şoseta pierdută acum vreo lună de Roxi şi nişte piese de puzzle, cu care se joacă fetele la drumurile lungi.

- Pentru că fix în zi de grevă spontană la RATB, am făcut drumul până la secţia de poliţie pe jos, aşa că am avut ocazia să mai fac şi eu mişcare, căci varicela Roxanei a avut şi efecte secundare: după o săptămână de stat în casă, mă simţeam cam anchilozată, iar cântarul nu mai ţine cu mine! (deşi, sincer, aş fi preferat motive mai fericite de plimbare, nu la secţie).

- Pentru că la secţia de poliţie, unde am depus plângerea, nu am căzut cu scaunul cu fundul desfundat pe care am fost poftită să iau loc - nu, nu, nu era cel mai rău scaun, era poate cel mai bun de-acolo. Oricum, mai bun decât faptul că am scris cu pixul din poşetă, căci nu au aşa ceva (chiar m-am mirat că aveau coli de scris), mai bun decât aspectul general al biroului, al etajului, al secţiei, al oamenilor...

- Pentru că... de fapt, pot să zic: noi să fim sănătoşi! Dacă tu chiar aveai nevoie de satisfacţia de a sparge un geam, de a face mizerie şi a găsi aproape nimic, atunci mă bucur şi eu pentru tine! Sper că eşti fericit şi stai potolit! La puşcărie înţeleg că oricum nu-s şanse să ajungi, că dacă, şi numai dacă, te prinde cineva în flagrant, atunci eşti bun de plată, şi oricum, faptele tale sunt "găinării" pentru procurori, nu se deranjează pentru d-astea.

Şi mă opresc aici cu mulţumirile, că s-ar putea să mă creadă omu'.

PS: Evident că nu-mi imaginez că citeşte blogul meu! Folosirea persoanei a doua e doar chestie de retorică, v-aţi prins.

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...