Wednesday, April 27, 2011

10 ani

Azi noapte am avut un vis (real).
Se făcea că eram acolo, în şedinţă de redacţie, toţi. Toţi cei care am început proiectul eWEEK România. Aşa cum arătam şi cum gândeam atunci, în acel aprilie 2001.

Eram 4 redactori, un fotograf şi un SGR (secretar general de redacţie). Şi în afară de SGR, toţi ceilalţi erau băieţi. Mai erau şi câţiva oameni la publicitate, dar pe vremea aceea, idealiştii de noi nu vroiam "să ne amestecăm cu vânzările".

Mă simţeam foarte onorată să fac parte din acea echipă! Până-n ziua de azi, cu toate eşecurile şi, mai ales, transformările din presă, în general, şi din cea scrisă, în special, nu regret nicio clipă că în aprilie 2001 am părăsit Grupul de Presă Bursa pentru o revistă nou-înfiinţată, fără nicio garanţie de succes. Nu numai că eram singura fată, dar eram, după redactorul şef, prima persoană chemată să se alăture proiectului. Apoi au venit şi ceilalţi şi, cam într-o lună, aveam planul editorial, numele publicaţiei, motto-ul care avea să ne călăuzească, primele articole, primele interviuri, primele fotografii...

Au fost câţiva ani frumoşi, de care îmi amintesc cu drag acum, când în acest aprilie 2011, constat că au trecut 10 ani de la acea primă şedinţă de redacţie pe care am visat-o azi-noapte! Au fost ani de învăţătură "hands-on", de greşeli, de eşecuri, dar şi de bucurii, de teren, de sute de interviuri, conferinţe de presă, articole, delegaţii... Am trecut milimetric pe lângă câştigarea premiului pentru jurnalism IT oferit de Clubul Român de Presă, fiind unul din cei 2 nominalizaţi (celălalt a câştigat), dar doi dintre colegi l-au şi câştigat în ediţii anterioare.

Am cunoscut oameni de toate felurile, am fost fericită să învăţ lucruri noi de la unii, frustrată să nu pot sau să nu ştiu comunica cu alţii, bucuroasă să-i descopăr "mai umani" decât maşinile IT sau afacerile despre care îmi povesteau, despre care scriam... Directori de companii, antreprenori de succes, parlamentari, primari, inventatori, studenţi... Tot felul de persoane şi personalităţi. Într-o vreme ni se spunea "revista cu bărbaţi urâţi pe copertă", scriam la o revistă "anti-fotogenică". Şi asta pentru că majoritatea subiectelor veneau din domeniul IT, foarte puţin populat, pe vremea aceea, cel puţin, de femei frumoase, şi cu mare prezenţă de "bărbaţi urâţi", genul ex-geeks :)

eWEEK România nu mai există astăzi, la un deceniu de la înfiinţare. Nu mai există multe alte publicaţii, piaţa s-a schimbat. Istoria s-a schimbat.
Echipa revistei s-au schimbat. Cei care erau tineri şi neliniştiţi, azi sunt căsătoriţi, unii s-au căsătorit şi au şi divorţat, alţii au copii, unii au afacerile lor...

Iar eu constat acum, nostalgic, că începem să socotim lucrurile în decenii de când au avut loc.

Tuesday, April 26, 2011

Tu cu cine faci Trezorering?

sursa foto
Doamna cu Firma aştepta nişte bani în contul de trezorerie, dar i s-a comunicat telefonic că nu e bun contul, bugetul instituţiei de stat care urma să vireze banii nu putea vira într-un astfel de cont de trezorerie, nu era bun ...XXX, trebuia unul cu ...0XX. Aşa că doamna mulţumi frumos pentru lămuriri şi-şi notă conştiincioasă ce avea de făcut pentru a remedia situaţia.

- Contul pulii!, izbucni ea, deloc ortodox, după ce închise telefonul mobil. Ăştia de la trezorerie au câte un fel de cont pentru fiecare tip de operaţiune, cre' că au câte un tip de cont pentru fiecare tip de om, nu ştiu! Başca că nu poţi să faci nimic online, nu poţi nici măcar să vizualizezi dacă a avut loc vreo operaţiune! Pentru orice porcărie trebuie să mergi la ei la sediu!

Zis şi făcut. Era deja ora 13.00, îi mai luă vreo 5 minute să se îmbrace, cu fustă, geantă de piele şi ochelari de soare, nu cu blugi şi geantă de cârpă, cum îi e obiceiul - şi alte 10 minute ca să facă copii după 100 de acte pe care îşi amintea că i le ceruseră şi la deschiderea primului cont, şi pentru care trebuise să facă vreo 4 drumuri, că nu era să găsească pe Internet toate informaţiile! De fapt, chiar găsise multe informaţii foarte utile pe un forum cu de toate, dar nu se preciza acolo şi că dacă Doamna a deschis Firma înaintea căsătoriei, cu ocazia căreia şi-a schimbat numele după al soţului, trebuie să dovedească chiar şi la Trezorerie, la deschiderea unui cont, că este una şi aceeaşi persoană!

Whatever... La 13.15, Doamna o porneşte spre sediul Trezorerie, ştiind ea, tot de pe net, că e deschis pentru public până la ora 16.00. Da' de unde! Socoteala de pe net nu corespunde cu cea de la Trezorerie.

Zâmbitoare, la ghişeu:
- Christos a înviat! (în traducere, în sinea ei: hai să vă dezarmez cu un zâmbet, poate mai lăsaţi baltă acreala).
- Cu cine lucraţi? - întreabă funcţionara, doritoare să arunce pisica moartă în curtea vecinei de la ghişeul de alături.
- Cu dumneavoastră!, zise Doamna, lăţindu-şi zâmbetul pe faţă până simţi că i se întinde pielea spre urechi.
Dacă vede că n-are încotro, funcţionara de la ghişeu ascultă explicaţiile, scoate de câteva ori autosuficientă câte un: "Păi trebuia să-mi spuneţi ce fel de cont vreţi!" sau "Păi dacă nu ştiţi nici dvs. ce cont vă trebuie?!"

În fine, încărcată cu un teanc de formulare de completat, Doamna porneşte spre masa din faţa ghişeelor. Începe să scrie rapid un formular de cerere de deschidere de cont, apoi îl mai scrie o dată, căci trebuie totul în dublu exemplar, apoi scrie o delegare de persoană, apoi un specimen de semnătură, başca o cerere scrisă de mână în care să specifice exact ce fel de cont doreşte să i se deschidă de data asta.
Dar nu apucă să scrie mai mult de 3-4 pagini, că auzi o bătaie cu inelul în geam. Ridică privirea şi - ce să vezi? Funcţionara din spatele ghişeului şi al geamului aferent îi făcea semne disperate că trebuie să se grăbească pentru că ... s-a terminat programul!

Doamna scoase un oftat gen:
- Oooohhh, my Goood!!! Chiar nu vă e ruşine? După ce că mă puneţi să scriu 100 de hârţoage, după ce frecaţi Solitaire-ul toată dimineaţa, la 13.30 s-a terminat programul??? Ca să vezi!
Dar numai în sinea ei. Pe faţă îi apăru un nou zâmbet larg.
Termină de scris ilizibil şi restul birocraţiei, veni cu toate la ghişeu, primi "scatoalca" privind terminarea programului, şi de data asta spune cu voce tare:
sursa foto
- Dacă puteam să le completez online, nu veneam deloc!
Dar pesemne că zâmbitul îşi făcu efectul, căci funcţionara o lăsă în pace, ba chiar o chemă după numai 2 zile ca să-i dea numărul de cont!

În fine, funcţionara încheie dosarul şi o trimise pe Doamnă cu el la Registratură. Unde dădu cu ochii de altă acritură funcţionară, care îşi aruncă şi ea ostentativ privirea spre ceasul ce indica deja programul terminat. Doamna îi zâmbi şi ei larg, regretă că nu-şi lubrifiase puţin faţa, ca să nu-i crape de la atâtea zâmbete, şi-i ură:

 - O zi frumoasă!

Dilemă existenţialo-profesională după Paşte

sursa foto
To be or not to be a writer?

O prietenă mi-a recomandat o carte în care personajul principal este o scriitoare. Tocmai am terminat-o de citit. Cred că voi scrie câteva cuvinte despre carte aici. Însă acum doar o remarcă pe care o face autoarea în Postfaţă: să scrii fără să te gândeşti la public, să scrii ca şi cum te-ai adresa ţie însăţi...

Mă uit la un film despre viaţa - fictivă - a unei scriitoare. Curajul o caracterizează, curajul de a-şi da frâu liber imaginaţiei! Şi la fel i se spune, că secretul ei este faptul că nu comunică cu ceilalţi, ci cu sine însăşi.

Filmul după cartea Isabellei Allende "Casa spiritelor"... Seria de romane poliţiste nord-europene, scrise de suedeze, norvegiene, islandeze, daneze...

O veche prietenă, căreia îi pierdusem urma, mi-a găsit blogul şi i se pare că scriu natural.

Toate astea în preajma Paştelui... Or fi un semn?
Neah, mă duc să fac mâncare!

Friday, April 22, 2011

Bucătăria mea străluceşte

Bucătăria mea străluceşte. Argintie este!

Nu, nu, nu de curăţenie. Curăţenie de Paşte nici măcar n-am făcut. Bine, am dat un pic cu aspiratorul prin toată casa că ne înghiţea praful, am şters cu mopul şi am curăţat aragazul, şi am luat praful de pe mobile. Dar cam atât. Oricum, la zelul pe care-l au noii noştri vecini să renoveze apartamentul, de zici că vor să-l transforme în vilă şi să se şi mute până de Paşte, se pune la loc praful peste tot, în casă, pe uşi, pe geamuri...

Dar bucătăria tot străluceşte. Păi ieri, trecând eu prin hala de peşte, am realizat că se cam termină sezonul de scrumbie şi eu nu m-am săturat încă de dânsa. Aşa că am cumpărat vreo câteva bucăţi, le-am curăţat, spălat, ambalat individual şi băgat la congelator, ca să am pentru zile pofticioase.

Şi e plin de solzi peste tot, chiar dacă scrumbia n-are aşa mulţi solzi şi se curăţă uşor, tot am reuşit să redecorez bucătăria. Mica sirenă zici că e!

Thursday, April 21, 2011

Gulyas leves a la Raday utca

La Budapesta, una din mâncărurile la ordinea zilei, una dintre marile mele preferate era Gulyas leves. După ce am încercat felul cu pricina în mai multe locuri, am învăţat repede unde se mănâncă cel mai bun, pe gustul nostru: la "scoţi", cum îi spuneam noi. Era un restaurant, culmea, cu nume scoţian, dar cu bucătărie internaţională şi, fireşte, şi ungureşti, precum şi cu "sor" (bere) de diverse şi bune feluri. Locul se găsea pe Raday Utca, o stradă pietonală foarte aproape de mai vestita şi turistica Vaci Utca.

În cartea de "Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti" pe care am primit-o cu ani în urmă cu autograful autorului Radu Anton Roman mâncarea despre care fac vorbire se numeşte la pagina 618 "Gulaş de Mureş". Reţeta aceasta stă la baza celei ce vă voi relata mai jos, şi pe care am pregătit-o astăzi. Însă reţeta originală a suferit aromatice influenţe dictate de memoria Raday-utca-ească.

Ingrediente:
500-600 grame de carne (sau chiar până la 1 kg, dacă vă place "mai cărnoasă")
2-3 morcovi
3 cepe
1 ţelină
1 ardei gras
1,5 kg de cartofi - şi din cei roşii, şi din cei albi: cei roşii rămân tari şi-n farfurie, cei albi dau consistenţă zemei
1 căpăţână usturoi
2 ouă
1 ceaşcă de făină
1 lingură pastă de tomate
ardei iute, sare, piper, chimen (dacă doriţi), boia de ardei dulce
Radu Anton Roman spune şi de 500 grame ciuperci, dar eu până acum am făcut fără ciuperci

- Am luat carnea de vită - mai precis, cubuleţe de mânzat - şi am spălat-o, curăţat de pieliţe şi pus la fiert. În funcţie de vită, carnea fierbe mai uşor sau mai greu, dar oricum lasă multă mizerie care trebuie spumuită.
- Am curăţat morcov, albitură, ţelină, ceapă, ardei gras şi le-am tocat mărunt. Dacă vreţi, puteţi să le daţi şi pe răzătoare. Le-am înnăbuşit în ulei, am pus apoi boia de ardei dulce şi 1 lingură pastă de tomate diluată în 2-3 linguri de apă. Apoi am pus cubuleţele de carne care au fiert pe jumătate şi apa (acum curată, spumuită) în care a fiert. Şi se lasă să fiarbă molcomit, acoperită cu capac.
- Separat se frământă găluşcuţe din făină, ouă şi apă. (nu prea tari - eu azi le-am greşit un pic cam tari, m-am pus pe frământat ca pentru plăcinte, nu ştiu ce-a fost în capul meu!) Se face ca o cocă de tăiţei de casă.
- În oală se pune sare şi chimen (opţional) şi când carnea e fiartă, găluşcuţele rupte din aluat şi cartofii. Se mai completează cu apă dacă a scăzut.
- La sfârşit puteţi pune ciuperci dacă doriţi (eu nu pun), usturoi tocat mărunt, piper, ardei iute - totul după gust, mai iute sau mai puţin iute, cum vă place. Şi eu am mai pus 1 linguriţă de condiment la plic, din comerţ, care se numeşte chiar aşa: Gulaş. Apoi pătrunjel verde tăiat şi... gata!

Merge de minune cu un vin alb. R.A.R. recomandă Pinot Gris sau Pinot Blanc.
La "scoţi" venea servită cu o felie de ardei roşu capia, dar iute, pe marginea farfuriei, iar gulyas-ul era aşa de iute că îl stingeam repede repejor cu nişte bere cehească, Pilsener Urquel sau Staropramen.

Versiunea mea de azi a ieşit şi ea destul de iute. Întrebarea e: unde găsesc eu Staropramen în Bucureşti?

Monday, April 18, 2011

In the mood for... Movie

O vioară spune o poveste. Una singură. Singurătate. Arcuşul suie şi coboară a plânset. Viori neştiute suspină pizzicato. Like a gossip.
Scene compuse din fotografii de artă. Lentoare dulce şi caldă.
Rochiile ei. Cravatele lui. Papucii ei. Ţigările lui.
Melodios de fotografic.
Psiho-dramă: asta nu se întâmplă în realitate, e doar o repetiţie, rehearsal.
Soţul şi soţia filmaţi din spate, doar nişte voci fără feţe, fără prezenţă reală.
Şi muzica, şi Nat King Cole, Quizas. Doar atât e real. And their loneliness, and their love.

Dac-aş şti să comentez (corect) un film, atunci aici aţi putea citi acel comentariu. În schimb, citiţi, vă rog, frânturi de gânduri la vizionarea filmului lui Won Kar-Wai "In the mood for love".

Also related to the subject of the movie - this book

Friday, April 15, 2011

Recomandare la teveu

Iaca ce am găsit într-un comunicat de presă de la TVR: O nouă emisiune în program. Redau mai jos textul şi fotografia din comunicatul de presă (sublinierile îmi aparţin).

Duminica, 17 aprilie 2011, ora 14.00, prima editie Dobro urban

Din aceasta duminica, telespectatorii au intalnire cu Mihai Dobrovolschi la TVR 2, unde va prezenta noul sau proiect, Dobro urban. Produs de Diana Pascal, sub semnatura regizorala a lui Aurel Badea, Dobro urban este, dupa cum spune Mihai Dobrovolschi, o noua specie de emisiune de televiziune: „interviewment” – mici interviuri aproape documentaristice, pigmentate cu divertisment.

În episodul pilot, care va avea o durată de 50 de minute, Dobro urban încearcă, după cum îşi propune Dobro, „să ridice puţin preşul sub care a fost băgată, de atâta timp în România, problema drogurilor. Cu ambele ei extreme: avem droguri legale, care omoară copiii şi tinerii (etnobotanicele), şi avem droguri care n-au omorât pe nimeni niciodată, dar pentru care orice poliţist care te antipatizează te poate băga la puşcărie”.

Mihai Dobrovolschi şi echipa emisiunii au încercat să surprindă toate feţele acestui zar şi au înregistrat păreri multiple – de la avocat la consumator, de la medici la idoli civici, ajungând la părerile diferite ale aceluiaşi om, cel căruia îi este destinată emisiunea: omul de pe stradă, omul urban.

„Nu spun că veţi avea o concluzie, dar măcar veţi vedea că, prin droguri, poţi să-ţi fii propriul şaman ori propria doamnă cu coasă. E o chestiune de inteligenţă!”, este de părere Mihai Dobrovolschi, prezentatorul noului program de la TVR 2.

Despre Dobro urban:

Pentru cei care simt că viaţa a devenit o rutină monotonă, Mihai Dobrovolschi vine cu un antidot eficient în fiecare duminică, la TVR 2: emisiunea Dobro urban. Cu mult umor, inteligenţă şi informaţie, Dobro va încerca să scoată telespectatorii din amorţeală şi să le readucă pofta de viaţă. 

Wednesday, April 13, 2011

"Potpuriu" de peşte la cuptor

credit foto
Ieri am dat o fugă la hală să iau scrumbie, de teamă să nu se termine sezonul, că citisem că durează doar câteva zile. Şi nu ştiu sigur dacă asta era cauza, însă era pe sfârşite într-adevăr la tarabe. În plus, aşa cum face economia noastră românească de piaţă, când ceva are căutare, era mai scumpă.
Am târguit una bucată scrumbie pentru mine, una bucată file de crap pentru copii şi una bucată şalău pentru soţ. Acasă le-am curţăta şi aranjat - am şi acum degetele zdrelite de la solzii şi "aripioarele" de şalău, dar poate data viitoare o să ştiu mai bine să mă apăr de ele! Am curăţat cartofi, ceapă, usturoi, am tăiat felii nişte roşii mai moi. Am aşezat în tavă cartofii, ceapa tăiată mare şi roşiile, peste care am aşezat "potpuriul" de peşti presăraţi cu sare şi piper, am aruncat nişte boabe de capere în tavă, nişte ulei de măsline şi un pic de apă. Am acoperit cu folie de aluminiu şi am băgat tava la cuptor.
După vreo 20 de min am scos folia şi am pus şi căţeii de usturoi şi nişte vin alb. Am băgat din nou tava la cuptor.
Am mâncat cu mare poftă, după cum urmează:
- eu scrumbia de care nu mă mai săturam!
- soţul şalău şi un pic de crap
- fetele ... câte o cană de lapte, căci de oboseală nu mai puteau nici să mestece mâncarea!

Precizare: Sorry, poză n-am, aşa că folosesc una de împrumut, de pe blogul de unde m-am inspirat şi cu reţeta - dar am adaptat-o la gustul nostru şi la ce aveam prin bucătărie.

Jurnal Achilean, primul week-end

Bunica mea avea o vorbă: treburile femeii nu se văd, munceşte toată ziua... degeaba!

Cam aşa şi eu în week-endul ăsta: mi-am dat seama sâmbătă pe seară că nu stătusem jos decât în maşină, când am condus spre supermarket şi înapoi. Iar duminică la fel, doar când am dat o fugă cu copiii la Decathlon să le iau costume noi de înot. Şi să se dea ele acolo cu trotinetele, să sară pe saltele, să se ascundă în corturile expuse... Şi alte distracţii decathloneşti!

Luni am fost la Ferma Animalelor cu grădiniţa. Din nou. Ăsta e unul dintre avantajele de a avea doi copii: "aprofundezi" excursiile şi alte activităţi ale lor.

Ieri, marţi, am avut prima confirmare că trebuie s-o las mai moale şi să mă mai şi odihnesc (pe lângă confirmarea cântarului, care îmi arată cu 2 kg mai puţin): dimineaţă m-am simţit rău şi după ce mi-am mai revenit puţin aveam tensiunea 8,6! Cât o fi fost când m-am trezit, ameţeam şi simţeam că leşin?

M-au cam lăsat bancurile cu care începusem convalescenţa soţului, nu prea mai îmi vine să-i zic:
- ce bine, acum te ţine o pereche de şosete două zile! (că pe piciorul gipsat nu intră şosetă)
sau:
- mi-am luat bon(ă) cu studii superioare şi vorbitor de engleză
sau:
- nu mai trebuie să schimb poziţia scaunului şoferului în maşină (căci conduc numai eu)
sau:
- hai că ce a fost mai greu a trecut: au trecut 2-3 zile, mai ai 2-3 săptămâni!

Iar azi e şi Ilinca acasă, căci a făcut şi ea "roşeaţa" pe care o făcuse şi sor-sa acum vreo 10 zile. Aşa e la noi, totul e la dublu, cu reluare după câteva zile de incubaţie :))

Tuesday, April 12, 2011

Jurnal Achilean, diagnosticul

Miercuri, 7 aprilie, ziua consultaţiei. Două consultaţii: dimineaţa la medicul de la urgenţe, care l-a dus şi la ecografie, şi după-amiază la ortoped. Ortoped-traumatolog cu ceva renume şi practică de spital la Ugenţă, în Floreasca, aflu de pe net, dar fără prea mare chef de vorbă, aflu în cabinet. Poate că sunt eu mai sensibilă la medici, poate că sunt demodată şi am prejudecăţi, însă mă aştept ca din cabinetul medicului - şi vorbesc de o clinică privată, nu de spitalele desfiinţate ale lui Boc! - să pleci edificat, lămurit, diagnosticat şi vorbit, discutat... Nu ştiu cum să explic... Aş vrea ca medicul să nu îţi facă doar aşa, un hatâr, o concesie, că discută cu tine din vârful buzelor, ci chiar să îţi răspundă la întrebări cu răspunsuri clare, nu cu "lăsaţi-mă să termin ce-i dictez asistentei să vă scrie pe raportul medical".
credit foto
Whatever... revenind, domnul Ilie are ruptură de tendon achilean drept, ortopedul a recomandat operaţie. Cred că dacă avea sală de operaţii acolo, îl şi reţinea să-l bage la cuţit. Dar aşa, l-a trimis acasă doar cu piciorul imobilizat în gips cu atelă şi ne-a dat "timp de gândire": fie îl sunăm pentru operaţie, fie revenim la control (şi prelungire concediu medical) după o săptămână. În care să ia mio-relaxante, anti-inflamatoare şi anti-coagulante (astea sub formă de injecţie).
Săptămâna se cam încheie, decizia noastră (adică a soţului, dar îl susţin, desigur!): având în vedere pe de o parte experienţa anterioară cu celălalt tendon, tratamentele combinate homeopate şi alopate şi imobilizarea piciorului, iar pe de altă parte complicaţiile care pot apărea în urma operaţiei, perioada de convalescenţă şi recuperare mai mare induse de aceasta (costul mare al operaţiei nu este un factor decisiv, doar influenţator), nu se va opera la tendon.
Azi, marţi, mergem la control la acelaşi medic ortoped să-i comunicăm decizia. Sunt curioasă dacă ne va susţine şi va continua să ne acorde "cel mai bun tratament indiferent de ce decizie veţi lua", cum se lăuda în urmă cu o săptămână!

Monday, April 11, 2011

Românii au jocuri noi

credit foto
Roxana, vineri după grădiniţă:
- Mami, ştii ce am făcut noi azi la grădiniţă?
Eu, dornică să aud poveşti de la grădi şi mai ales, dornică să menţin vie puntea de comunicare între mine şi copii, în special în vederea timpurilor (adolescenţa) ce vor veni, pe principiul că e mai bine să-ţi spună ei ce-au făcut, chiar dacă nu-ţi place, decât să afli din ziare:
- Ce-aţi făcut?
- Ne-am jucat de-a "Românii au talent".
Eu cer mai multe detalii despre modul de desfăşurare al jocului şi le primesc:
- Păi un copil este juriul, iar ceilalţi vin pe rând în faţă şi zic ceva sau dansează sau fac ceva. Pe urmă juriul face aşa, un X - şi face şi ea un X cu mâinile încrucişate - şi copilul care a arătat un talent pleacă aşa - şi se apleacă, abătută, cu capul şi umerii lăsaţi, mimând o supărare covârşitoare.
Poftim de vezi cum evoluează lucrurile pe tărâmul copilăriei! Dar e destul de normal, dacă stau să mă gândesc bine, "pe vremea mea" toate fetiţele vroiam să fim Nadia Comăneci. Şi toţi băieţii Bumbescu, Lucescu sau Dan Grecu.

Sunday, April 10, 2011

Jurnal Ahilean, ziua a doua, pe scurt pe fugă

Vineri, 8 aprilie 2011
7.30 ştiţi deja, ceasul deşteptător, mic dejun copiii, copiii la grădiniţă, mic dejun soţul şi eu, cafea amândoi. Dus soţul la serviciu că era zi se comunicări importante şi nu vroia să le facă prin telefon. Eu la sală, alerg pe bandă, jacuzzi afară, saună uscată, duş. Shopping. Acasă curăţenie - aspirator, mop. Luat copiii de la grădiniţă şi mers să-l luăm pe tati de la serviciu. Vizită scurtă cu toţii la tataia, să vedem cum merge construcţia. Acasă pe la 19.30. Cina. Românii au talent. Pupici de noapte bună.

Saturday, April 9, 2011

Jurnal Ahilean, Baschetul

De fapt, prima zi a fost cea în care s-a petrecut ruptura de tendon la piciorul drept: marţi, în urmă cu o săptămână. Zi de baschet, îmi spunea mie reminderul de la telefonul mobil. Nu eu joc baschet, ci soţul, dar trebuie să-i amintesc dimineaţa şi să-i pregătesc "ghiozdanul" (ca unui mic şcolar, nu?) ca să nu îl uite acasă. Că s-a mai întâmplat.
Şi merge la baschet doar de câteva săptămâni, poate a fost de vreo 4-5 ori, după o pauză de şase ani jumate.
Credit foto
Atunci, în toamna 2004, şi-a şi rupt tendonul lui Ahile la piciorul stâng, pentru că atunci nu s-a încălzit suficient înaintea jocului, iar piciorul i-a cedat. Făcuse şi atunci o pauză de vreo două luni înainte de a-şi contacta foştii colegi de baschet, când ne-am întors de la Budapesta, unde a jucat vreme de cinci ani în campionatul Ungariei.
Concluzia mea atunci, la acel meci din august 2004, a fost că nici baschet nu mai poţi juca în România ca în Ungaria! :)

Friday, April 8, 2011

Jurnal Achilean - ziua întâi

Joi, 7 aprilie 2011
7.30 Sună ceasul deşteptarea. Îl opresc şi dau să adorm la loc. În cap încep să mi se înfiripe însă gânduri pizmaşe de responsabilitate. Realizez încet-încet, pe măsură ce părăsesc starea de somn şi intru în starea de treaz, că ziua precedentă nu a fost doar un coşmar. Mă întorc şi am confirmarea: pe două perne la celălalt capăt al patului se lăfăie gipsul lui Cosmin.
Mă dau jos din pat şi încep: hai, fetele, scularea! Le îmbrac şi le duc la grădiniţă.
8.45 Întoarcerea acasă. Îi pregătesc soţului micul dejun şi i-l servesc pe canapea în sufragerie. Acolo poate să stea cu piciorul gipsat întins pe o scăriţă de la Ikea, peste care am aşezat şi o pernă. Mănânc şi eu ceva. Beau o cafea grecească cu lapte.
11.00 În sfârşit, mă mobilizez să plec la piaţă. Cumpărături curente, plus, ca de obicei când trec prin hala Obor şi mă fascinează grămezile de peşte, iau şi peşte. Mă fascinează papilo-gustativ, căci îmi place la nebunie peştele, cum dovadă stau şi cele două incursiuni - culinare, mai mult decât altfel - de câte o săptămână în Deltă - despre care, de altfel, am scris pe aici. Aleg până la urmă păstrăv - deşi oferta mai cuprindea omniprezentul crap, atât românesc cât şi chinezesc, şalău, ştiucă, şi mai ales era plin de scrumbie ameţitor de bună, însă mi-a fost teamă că nu ştiu s-o gătesc (paranteză: am găsit apoi acasă reţete gârlă! se face bine-merci la cuptor cu legume, aşa că am s-o încerc cât de curând).
13.00 Revin acasă, pun legumele şi fructele la loc, pregătesc prânzul soţului şi-al meu. Am ajuns la concluzia că ar fi cazul să încercăm un regim hipo-glicemic, o versiune Montignac adaptată la rezistenţa noastră, aşa că pun un piept de pui la grătar, fac o salată şi mă aşez să-mi trag sufletul.
16.00 Iau fetele de la grădiniţă şi mergem la bazin. Roxana de la 17.30 la avansaţi, Ilinca de la 18.30 la începători. E prima oară când am încercat varianta asta, cu ele în grupe diferite, dar probabil că e mai bine pentru ele şi nu mi se pare mai greu. Mai întâi că le pot dezbrăca, îmbrăca şi uscat părul mai uşor pe câte una; apoi că s-a făcut mai cald un pic, adică încă nu e tocmai pe gustul meu, dar orişicât, de o plimbare a Roxanei cu noile role pe aleile de lângă clubul de înot tot e.
20.00 Ajungem acasă. Pun peştele cu legume la cuptor şi mă întreţin cu pus la loc diverse. Mâncăm, citesc poveste, pupici de noapte bună.
22.00 - Îi fac injecţia soţului - nu, nu e prima oară în viaţa mea, i-am mai făcut şi aseară una! E un anti-coagulant (scump ca naiba, dacă mă întrebaţi pe mine!)
22.30 - Nu zăbovesc mai mult trează că mai e şi mâine o zi. Azi a fost doar prima dintr-un şir... de multe altele. Citesc câteva pagini în pat şi gata, noapte bună!

Wednesday, April 6, 2011

Ai grijă ce-ţi doreşti...

... că s-ar putea să se împlinească!

Îmi doream să merg şi eu cu maşina, nu doar soţul, eram supărată ieri că am dus copiii la bazin pe jos, adică de fapt Roxana pe role şi Ilinca pe jos, cu rolele ei la mine în rucsac, unde se mai aflau şi 2 echipamente de înot, şi o sticlă de apă, şi nişte covrigei... şi nu mai ştiu ce. Eram supărată că l-am lăsat pe soţ să plece cu maşina la serviciu, unde avea o şedinţă matinală, în loc s-o opresc pentru noi.

Soţul îmi invidia viaţa boemă, cu citit, mers la sală şi crescut copiii (favoare de care ne bucurăm împreună, şi eu şi copiii). Era supărat că a strâns cărţi pe care şi le-a dorit dar nu apucă să le citească.

Vroiam să mai ies şi eu cu amicele mele din când în când la o bârfă, să mai socializez, să mai bem o cafea sau o bere...

credit foto
Soţul îşi dorea să se mai pună la curent cu filmele de Oscar, care stau frumos rânduite şi ne aşteaptă să ne facem timp să le vedem...

E! Acum conduc doar eu maşina, iar el are timp de citit, pentru că şi-a rupt tendonul lui Achile şi are piciorul drept în gips de la coapsă până la vârful degetelor!

Şi asta înseamnă, potrivit legendei, că soţul meu nu mai are niciun alt loc vulnerabil pe tot corpul, right? :))) Mai ales că în urmă cu vreo şase ani şi ceva şi-a rupt tendonul simetric, la piciorul stâng!

Despre "Explozii în Stockholm"

sursa foto
Explozii în Stockholm al Lizei Marklund este al doilea roman din Seria Neagră de la Editura Trei, apărut împreună cu Gazeta Sporturilor (paranteză: nu căutaţi comentariul meu la primul din serie, pentru că nu l-am scris. Încă.). Aflu de pe copertă că autoarea este cunoscută în peste 30 de ţări şi că romanul acesta este primul din seria Annika Bengtzon. Cartea e o dovadă în plus că mobilierul, lămpile şi decoraţiunile din Ikea pot să împrumute numele lor cartierelor capitalei suedeze. Sau invers.

Personajul Annika este ziaristă la un tabloid din Stockholm - dar tabloid adevărat, "corect", aş spune. Annika este şefa departamentului de investigaţii de la tabloidul respectiv, calitate din care conduce şi ea ancheta ei, paralelă cu a poliţiei. Începe să răscolească trecutul ca să-şi documenteze teoria conform căreia crimele petrecute înaintea Crăciunului nu reprezintă atacuri teroriste împotriva organizării jocurilor olimpice, cum cred alţii.
Deci avem un prim palier - intriga poliţistă, întreţesută cu intrigile din redacţia cotidianului - apropos, mi-a plăcut "să trag cu ochiul" în redacţie, să văd cum se făcea înainte şi acolo presă de cotidian! Dar chiar şi ei se pregăteau, aflu din roman, pentru "schimbările" ce aveau să vie, şi la care suntem martori în zilele noastre, schimbări de orientare, de Internetizare...

Al doilea palier este viaţa de familie a Annikăi, o femeie normală cu o căsnicie normală şi doi copii. Aţi fi crezut că suedezii şi suedezele au trăiri diferite de ale noastre? Aş! Şi copiii lor vor să participe la prepararea mâncărurilor în bucătărie, cu tot cu mizeria ce rămâne în urma lor, şi ei se bucură să stea cu mama mai mult decât să stea la "day care", şi ei găsesc cadourile de la Moş Crăciun ascunse în debara... Totul e atât de uman, că dacă autoarea n-ar pomeni despre meniurile casnice cu friptură de elan la tigaie, jambon glasat sau chiftele suedeze (pe care le ştim cu toţii tot de la Ikea), mai că aş zice că povesteşte despre familia mea!

Iar al treilea palier, sau al treilea lucru despre care vreau să spun două vorbe, este însăşi întreţeserea, compoziţia romanului în sine. Scriitura are o structură "smart", este simetric încadrată de un Prolog şi un Epilog şi împărţită în 7 părţi, corespunzând celor 7 zile de dinaintea Crăciunului, începând cu 18 decembrie. Fiecare din aceste părţi e prefaţată de o parte mai scurtă, părţi care poartă, respectiv, denumirile: Viaţa, Iubirea, Umanitatea, Fericirea, Minciuna, Răul, Moartea - despre care aflăm abia la final ce-i cu ele, şi e foarte bine că nu se strică suspansul. Structura romanului este măiestrit alcătuită, deşi poate tocmai de aceea puţin artificial.

(Paranteză - chiar am de mult timp o curiozitate personală legată de existenţa sau nu a unor facultăţi, cursuri, masterate, cursuri de scurtă durată etc de Creative Writing. Fantezia mea a creat o astfel de instituţie de studii superioare, unde poţi să înveţi să scrii. Îmi imaginez un fel de opţiune la începutul cursurilor - scriere de nuvele 3 credite, de romane 4 credite, anul I texte pentru blog, anul doi piese de teatru, anul trei romane suedeze poliţiste... Glumesc, dar înţeegeţi la ce mă refer.)

Pe prima copertă citesc: Aţi prins gustul romanului poliţist suedez? Aceeaşi atmosferă nordică, dar o nouă eroină: Annika Bengtzon. Ca să răspund la întrebare, Da, am prins gustul romanului poliţist suedez. Şi nu numai suedez, romanul poliţist nordic, seria neagră şi "related". Ştiu că "e la modă", dar spre deosebire de moda vestimentară, moda literară nu mă deranjează s-o urmez.

Tuesday, April 5, 2011

Atenţie, se trântesc perle!

Ieri ne-a lăsat soţul la clinica la care suntem arondaţi şi şi-a văzut de drum spre serviciu, iar noi am rămas să mai donăm nişte sânge, respectiv Roxana. Că poate-om afla de la s-a înroşit ea aşa, că de timiditate sau ruşine cică nu se fac analize.
Ei, şi când am terminat treaba am plecat spre casă cum îi place Roxanei, cu metroul.
Când am coborât la metrou, primul a venit cel spre Militauri, ştiţi, din cel cu graffitti pe el şi vagoane vechi.
- Atenţie, se închid uşile!, zise vocea diafană din metrou.
credit foto
Zdrang, bang, buf! - făcură uşile vagoanelor.
Copilu, lângă mine, tresare şi-şi duce instinctiv mâinile la urechile delicate, care nu suportă zgomote, că mamă-sa nu strigă măcar la ea, darămite altceva!
Şi zice cu obidă:
- Mai bine spuneau: Atenţie, se trântesc uşile!

Şi ca să continue cu perluţele, când ajungem la staţia noastră, ne suim pe scara rulantă, care o porneşte, mări, de zici că-i dăduse cineva bice.
Către mine, apucându-mă mai bine de mână:
- Asta se cam grăbeşte.
Către scară, sfătoasă, ca un om mare:
- Mă, tu auzi la mine? Graba strică treaba!

Friday, April 1, 2011

Verba volant...

"If a man says something in the forest and no woman hears him, is he still wrong?"

Vorba asta (de duh) mi-a servit de status pe messenger în ultimele zile.
Am primit şi răspunsuri de genul:
- why is he to be wrong at all?
- YES!!! he is ALWAYS wrong!
sau a fost preluat şi de alţi prieteni.

Dar oricât mi-ar plăcea să mă dau înţeleaptă, vorba nu-mi aparţine. Am preluat-o dintr-o serie de mai multe păreri, raţionamente şi concluzii dintr-un discurs al lui Ken Robinson la TED. El spune aici că "School Kills Creativity".

Am fost fascinată de omul ăsta, de "common sense"-ul spuselor lui, pe lângă un extrem de fin simţ al umorului. Da, şi presentation skills, fireşte. Chiar m-am amuzat în timpul prezentării.

De exemplu, gluma cu fetiţa care desena în timpul orei, profesorul o întreabă:
- Ce desenezi?
- Îl desenez pe Dumnezeu.
- Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu.
- Vor şti într-un minut, doar să termin eu desenul!

Ken Robinson spune, printre altele:
- If you're not prepared to be wrong, you will not have a chance to be creative.
- We are not educated into creativity, we are educated OUT of it!
- De ce să fie matematica mai importantă decât dansul? Cu toţii avem corpuri... De ce să ne ocupăm mai mult de cap decât de corp? Corpul, ca formă de transport pentru cap (despre profesorii universitari e vorba, dar se aplică doar la şcolile din Occident, după părerea mea)

Ken Robinson mai povesteşte despre o fetiţă foarte agitată, hiperactivă, în ziua de azi probabil că ar fi fost diagnosticată cu ADHD, dar pe vremea aia "încă nu se inventase". Au fost chemaţi părinţii ei la şcoală, fetiţa a fost lăsată singură într-o cameră şi părinţii s-au retras cu directorul să dezbată, după ce în prealabil se plânseseră, profesori, director, medicul, părinţii, de faţă cu fetiţa, de cât de hiperactivă este şi cum îi deranjează pe toţi la ore. Au observat-o pe furiş ce făcea singură în acea cameră. Ea a pornit radioul şi a început să danseze, fără să se sinchisească prea tare de tot ce vorbiseră adulţii despre ea. Iar directorul scolii, un om excepţional, după părerea mea, le-a spus părinţilor:
- Copilul vostru nu este bolnav, este o dansatoare! Îi trebuie doar un profesor de dans!
Altcineva în locul lui ar fi "educat" acel copil până ar fi devenit un copil obişnuit. În ziua de azi, fetiţa respectivă este o mare balerină, regizoare de spectacole de balet, dansatoare recunoscută la nivel mondial. Datorită unui director care a văzut în ea altceva decât toţi ceilalţi!
Este nevoie de astfel de "directori" care să descopere talentele din copiii noştri! Cu tot respectul, învăţământul public nu face asta!

Dar mai bine vă las cu video-ul respectiv. Mai sunt şi altele, dacă doriţi să "aprofundaţi".

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...