Wednesday, August 29, 2012

În buzdugane să ne lovim sau de şireturi să ne tragem?

Roxana a împlinit şapte ani, prilej cu care am găsit cu cale să constatăm, şi eu şi ea (deşi am vaga impresie că pe ea n-ar fi deranjat-o prea tare aspectul ăsta), că este cam prea "bătrână" ca să nu ştie deja să-şi lege şireturile la încălţări. Prilej cu care ne-am dat seama că, de fapt, până acum nu a avut (mai) deloc încălţăminte cu şireturi, şi deci ocazii ca să înveţe să le lege.

Ei, şi dă-i şi luptă! Nu ştiu de ce alte lucruri atât de complicate le învaţă atât de repede - întrebaţi-o, de plidă, de raza cercului -, dar să-şi lege şireturile nu pot (eu nu pot, că o iau ca pe o nereuşită personală) s-o deprind deloc! Sau nu încă.

Aşa că în disperare de cauză, am căutat pe net şi am dat de un site foarte "tutorialos" pe multe teme de parenting: www.parenting.about.com

Iar pentru capitolul şireturi - vedeţi clipul acesta:


Da, ştiu, e jenant cât de tânără e puştoaica din filmuleţ. Dar nu-i nimic, better late than never.

Acum fugim să mai legăm nişte şireturi, poate azi reuşim să stăm mai mult afară, dacă le legăm mai repede, că ieri am pierdut vreo juma de oră în holul de la intrare, la şireturi.

Thursday, August 23, 2012

23 august. O zi...

Post neinteresant, doar o cugetare personală la finalul zilei...

Ziua a început cu mine tăindu-mă la picior într-o sârmă ruginită de prin curte. Cică nu e sârmă, ci "plasă de Buzău". De parcă denumirea lucrului care provoacă o rană ar putea să ajute vindecarea rănii. Sper să nu fie nevoie de antitetanos. Constat că nu mi-e frică de sânge, nu mi-e frică să pun spirt pe rană, dar mi-e frică de mers la spital ca să "declar" tăietura şi să cer injecţia.

Mai târziu, mi-am cumpărat în sfârşit un portofel ca să-mi schimb ruptăcitul cu care umblu de ani de zile, doar că acasă am constatat că are un defect ce-l face inutilizabil. Asta pe lângă faptul că nu se umple singur, dar ăsta e defect constatat la toate modelele pe care le-am avut eu până acum.

Mai târziu, mi-am pierdut cumpătul şi am ţipat la fete - şi pentru ce? Pentru că se certau şi una (aia mare) o stârnea şi enerva pe cealaltă (aia mică), care se lamenta şi plângea cu voce şi lacrimi de crocodil. Big deal! Parcă nu se întâmplă des asta? Dar când am răbdare şi le întreb dacă e nevoie să intervin, mereu îmi spun că se descurcă singure, şi chiar se descurcă să-şi rezolve conflictul. Azi n-am avut răbdare.

Pe seară am dus fetele la bazin, unde am aflat că s-a scumpit abonamentul, ba chiar m-au mai scos şi datoare pentru şedinţe din urmă, deşi ştiu că am plătit la zi! Plus că nici nu am participat la şedinţele pe care ni le imputau, doar că luată ca din oală, m-am pierdut cu firea şi a reieşit că ne face instructorul cadou nouă acele şedinţe, să mă mai simt şi obligată pe deasupra!

Acuma, e drept accidente se mai întâmplă, se mai taie lumea. Lucruri defecte mai există, nu o fi portofelul ăsta primul, măcar să am eu bani, că pot să-i ţin şi la batistă, ca bunica. De enervat se enervează toată lumea, mai ales pe căldura asta. Şi ce dacă s-a scumpit abonamentul, există şi alternative mai ieftine (gimnastică, biciclit, alergat...).

Dar când se întâmplă una după alta în aceeaşi zi, pe fundalul unor alte mărunte lucruri care te agită fără să-ţi dai seama, începi să te gândeşti la o mega-conspiraţie împotriva ta!

Mai bine mă duc să mă culc. E şi mâine o zi. Mai bună, sper!

And the winner is...

După lupte seculare care au durat... aşa, ca la vreo 5 minute de zapat prin Amazon, Roxi s-a hotărât că doreşte acest ceas:

Nu strâmbaţi din nas, e alegerea ei, da? Şi vom încerca să i-l luăm.

Dar eu stau şi mă întreb cât o mai ţine faza asta cu prinţesele la fetiţe? Poate dacă o influenţam, ar fi ales altceva, mai neutru. Dar dacă ăsta îi place ei, poate aşa învaţă să aibă grijă de propriile lucruri. Mai ales că începe şi şcoala!

By the way - de ieri are şi uniformă de şcoală. (Dar nu voi scrie despre cum ne-au ţinut portarii în faţa curţii şcolii şi ne permiteau să intrăm câte o persoană o dată, pentru motivul că un alt grup de copii şi părinţi veniţi în urmă cu câteva zile ca să-şi ia uniformele spărseseră un ghiveci de flori cu pietre şi nu mai ştiu ce alte acte de vandalism făcuseră. Nu nu, nu voi scrie despre faptul că l-am întrebat insinuant pe portar dacă doamna directoare ştie că ţine părinţii la poartă ca pe nişte câini, şi nici despre imaginea şcolii - altfel, şcoală bună şi cu pretenţii - care va educa nişte copii care aruncă cu pietre chiar de faţă cu părinţii lor. Nu voi scrie şi comenta nimic despre asta. O să iau de bun argumentul portarilor, că "ăsta-i regulamentul, doamnă, nu avem ce să facem!")

Wednesday, August 22, 2012

Davai ceas?

Am terminat clasa I, acum mulţi ani, premiantă cu coroniţă, cum altfel? În acel an, mama a inaugurat un obicei pe care l-am ţinut apoi ani de zile, poate chiar până la terminarea şcolii generale: după festivitatea de premiere, ne ducea la cofetărie. Ne scotea în oraş, cum ar veni.

În plus, cu acea primă ocazie de premiu, am primit cadou un ceas de mână. Era ceva important la acea vreme să ai propriul tău ceas, la 7 ani şi ceva! Eveniment pe care l-am apreciat ca atare! Tataia m-a dus la Bucur Obor, raionul de pe dreapta, care întâmplător a supravieţuit, şi azi tot gablonţuri şi ceasuri vinde.
Foto
Unde am dus-o şi eu ieri pe Roxi.

Nu, nu, nu a luat premiul I, nici măcar nu a terminat clasa I, pentru că abia acum începe. Dar ştiţi vorba aia, capra sare masa, iada sare casa.

Aşa că, la cererea copilului şi ca să-i răsplătesc eforturile recente de a fi învăţat orele, ceasul, am decis să i-l iau de acum.

Unde mai pui că, de fapt, îl va primi cadou de la bunica ei, noi doar trebuie să-l alegem pe cel preferat.

Ce, credeţi că ne-a plăcut vreun model? No way! Nici acolo, nici în restul magazinului, nici... nicăieri. Numai HaneMontane pe curea, numai rozuri ciclamene...

Păi, nene, ceasul pe care l-am primit eu acum atâţia ani era şi mecanic, şi rusesc, şi îl mai am şi acum, încă în stare de funcţionare! Nu-l mai folosesc pentru că mi-e lene şi uit să-l întorc, dar el funcţionează.

Aşadar, unde găsim un ceas de copil decent, frumuşel? Nu cel mai scump posibil, pentru că mă aştept să-l piardă sau să-l uite pe undeva la până se obişnuieşte cu ideea :)
(Şi poate mai ajunge tăticul ei prin State să-i aducă unul din ăsta, cum vi se par astea?)

Am văzut şi pe site-uri româneşti modele drăguţe, însă mi-e cam lene să comand de pe net, aş vrea să fie aşa, l-am văzut, ne-a plăcut, l-am luat.

Tuesday, August 21, 2012

Boala gură-mână-picior, sau lipsă de inspiraţie?

foto
După varicelă (bifat), oreion, rujeolă, rubeolă, după roseola infantum, după a cincea boală a copilăriei (aşa-numita "boală a obrajilor pălmuiţi" - bifat), iată că imaginaţia "botezătorilor de boli" rămâne de tot cheală şi denumeşte o boală eruptivă fix după locurile în care apare erupţia: boala mână-gură-picior, nu contează ordinea. Aşa îi zice, să ştiţi că am căutat şi pe site-urile în limba engleză, de unde este tradusă denumirea (hand-foot-mouth). Şi denumeşte o afecţiune extrem de frecventă zilele astea şi, spre mirarea şi neplăcerea (şi) a noastră, extrem de contagioasă.

Frecventă vara şi toamna, boala este provocată de virusul coxsackie A enterovirusul 71, care rezistă foarte bine şi zile în şir pe plante, locuri de joacă... you name it, pe unde dacă vine un copil, pune mâna şi apoi la gură, gata, l-a înhăţat. Dar în general "se ia" prin contact direct cu persoana bolnavă.

Perioada de incubaţie - zice la carte - este de 3-7 zile, dar noi am venit în contact cu cineva "infestat" marţi, iar joi la prima oră Roxi acuza simptome, aşa că din nou viaţa bate cartea!

Manifestările - cel puţin, la noi - au demarat cu durere în gât şi febră mare. OK, buna noastră prietenă şi pediatru rezident L. ne-a învăţat că febra mare e bună, e mai bună adică, decât, cea mică, pentru că e semn de viral, nu de bacterian - caz în care ar fi mai mică, scăldată, şi ar necesita antibiotic. Şi tot L. m-a învăţat cum să rezist 48 de ore doar cu antitermice, ca să putem vedea ce urmează, să putem diagnostica corect, şi să nu ascundem restul manifestărilor.

foto
Drept pentru care, după 3 zile de temperatură (destul de mare, între 38,5 şi 39,6) la dublu - ăsta-i farmecul când ai doi copii, şi amândoi se expun în acelaşi timp: totul e la dublu - au apărut bubiţele în zona gurii - la ele s-au localizat pe amigdale şi în jurul acestora. Ceea ce m-a indus puţin în eroare la început, crezând că am de a face cu o amigdalită pultacee. Ceea ce n-ar fi explicat, totuşi, tocmai atunci scăderea temperaturii.

Dar de restul, noi, cel puţin, am scăpat. Adică azi, în a 6-a zi de la primele manifestări, cred că am scăpat, bubiţele sunt tot pe lângă amigdale, dar sper să nu mai apară şi altele. Căci altfel, am înţeles că pot apărea bubiţe roşii şi pe mâini, între degeţele, sau pe talpile picioarelor, chiar şi în zona genitală (şi pozele pe care le-am găsit pe net ca exemplificări nu arată deloc încurajator!).

Tratament - nu există, adică nu se ia nimic, trece de la sine şi este autoimună. Fireşte, se opreşte febra cu antitermice, se hidratează copilul, dar după ce febra trece şi erup bubiţele, doar aşteptăm să treacă. Eventual nişte Tantum Verde în gât nu strică.

E bine să-l ţinem departe de alţi copii, pentru că este contagios 7-10 zile de la erupţia bubiţelor.

Acuma, personal am nişte dubii că fetele au avut chiar asta, mai ales că au, începând de azi-noapte şi nişte simptome uşor-laringoase (sunt răguşite, cred că le paşte câte o şedinţă de aerosoli diseară), dar având în vedere numărul mare de cazuri de care tot aud în ultima vreme, tind să cred că mai degrabă am scăpat cu o formă mai uşoară, decât că nu am făcut-o deloc.

Sănătate! Şi hai să-i găsim un nume bolii, ce ziceţi?

Friday, August 17, 2012

Nu-s o mămică prea tare

Pe un canal TV pentru copii - pentru că numai acelea rulează la noi în casă, în vacanţă, în timpul zilei (seara mai sunt şi meciuri) - o reclamă spunea ceva de genul: "Cel mai bun ajutor pentru cea mai tare mamă".

Motiv pentru fetele mele să înceapă, ca-n Bunicul lui Delavrancea, o ceartă peste capul şi pe faţa mea.

Ilinca vine la mine şi mă apucă de o falcă, în felul acela în care apucă bătrânele din bloc bebeluşul din căruciorul tău, pe care n-ai avut agilitatea să îl ascunzi când le-ai văzut venind.
Mă apucă, deci, de falcă şi îi zice soră-sii:
- Mama noastră nu e tare, vezi? E moale!
Roxana, că ba nu, că e tare, şi mă apucă de celălalt obraz, demonstrativ.
Până la urmă au decis că sunt "aşa şi-aşa" (expresie nouă la ele, le place şi o folosesc des în perioada asta), un pic tare şi un pic moale. - ceea ce, de fapt, cred că este foarte corect, referitor la mine :))

Dar cu fălcile înroşite, eu reflectam: ce ţi-e şi cu cuvintele astea! "Cool", atunci când nu e folosit ca atare, e tradus în reclame şi desene prin "tare" sau "mişto", care înlocuiesc un întreg spectru atât de adjective, cât şi de adverbe. Nu mai folosim "ferm", "puternic", "solid", "consistent", "energic", "dârz", "neclintit". Nici măcar "teribil", "grozav", "puternic". Acum totul e "tare". Cel puţin, la TV.
D-aia mă bucur eu să citim cărţi. Doar lectura îmbogăţeşte vocabularul, lărgeşte orizontul... şi îmi lasă fălcile în pace.

(credit foto: fotograful oficial de la botezul finutului Stefan Matei, unde am fost surprinse în această ipostază)

Thursday, August 16, 2012

Lasă copilul să plângă la tine în braţe! - Aletha Solter la Bucureşti

- Alăpteaz-o la cerere!
- Fă-i program strict de alăptare, doar nu eşti la cheremul ei!
- N-ai destul lapte, dă-i completare de lapte praf!
- Laptele tău e slab, nu vezi ce apos este?!
- Nu există chestia asta că laptele de mamă e slab, e foarte bun!
- Dă-i apă!
- Dacă o alăptezi nu trebuie să-i dai apă!
- Las-o să mai şi plângă în pătuţ!
- Ia-o în braţe!
- Nu o lua în braţe că aşa o înveţi!
- Începe diversificarea la 4 luni! Ba la 5! Ba la 6!
- Ai grijă la gluten!
- Noi vă dădeam şi pâine înmuiată în zeamă de sarmale şi ce bine aţi crescut!
- Înfaş-o să nu se mai zbată!
- Dă-i suzetă!
- Nu-i da suzetă!

...Şi aş putea continua (aproape) la infinit, cred că fiecare dintre noi are amintiri de felul ăsta.

Într-o epocă de mai mică extindere a surselor de informare pe Internet şi lipsită de Facebook, la vremea dilemelor cu iz de hormoni post-natali şi de depresie post-partum şi când eram bombardată cu "sfaturi binevoitoare" de genul celor de mai sus, două femei mi-au influenţat profund percepţia asupra "parenting"-ului (şi nu mă refer aici la mamă şi soacră).

Cărţile lor, atunci când le-am descoperit sau mi-au fost recomandate, mi-au zdruncinat într-un sens pozitiv echilibrul şi-aşa fragil de proaspătă mămică.

Francoise Dolto - foto
Una dintre ele, Francoise Dolto, din păcate, a murit în 1988. Dar cărţile ei sunt încă valabile - trecând, fireşte, prin filtrul propriei judecăţi totul şi aplicând ce se potriveşte copilului sau copiilor tăi. Însă la ea am găsit eu cel mai bine răspunsuri la dilemele mele legate de rivalităţi între fraţi, de exemplu. La problema morţii explicată copiilor (vezi moartea bunicii paterne a copiilor mei). La problema despărţirii părinţilor (vezi situaţia nepoţilor mei şi a copiilor altor cupluri de prieteni de-ai noştri, care s-au despărţit). Şi multe altele.

Aletha Solter - foto
Cealaltă însă, Aletha Solter, va veni în România să susţină două scurte conferinţe în luna septembrie.
Cartea ei, "Bebeluşul meu înţelege tot", mi-a fost recomandată. Şi de cine? De un fost coleg de la o editură, deci şi bărbat, şi fără copii ai lui însuşi. Nu am presupus nicio clipă că ştie despre ce vorbeşte, dar am cumpărat totuşi cartea şi am citit-o.

Urmarea? Din acea clipă, copiii mei nu au mai fost forţaţi niciodată să se oprească din plâns doar ca să am linişte, doar ca să tacă şi să-şi înghită supărarea şi angoasa! Şi ştiu că le face bine şi acum, că au mai crescut (şi sper să facă asta şi mai încolo), să plângă la mine în braţe atunci când au o supărare, după care se liniştesc şi-mi povestesc despre ce e vorba. (Din păcate, nu am reuşit să îi fac şi pe ceilalţi cu care vin copiii în contact să nu le mai spună răstit "Nu mai plânge!", adică tatăl sau bunicii copiilor...) Sunt mai liniştite, mai relaxate, nu îşi ascund emoţiile şi nici nu le cer asta.

Cât despre despărţirea de fetele mele, pentru diverse scopuri - la magazin, la serviciu, la teatru etc. - chiar de când Roxi avea câteva zile, nu plecam nici până la pâine fără să-i spun că plec. Cei în grijă cărora o lăsam se mirau, "Ce-ţi baţi gura, oricum nu înţelege acum!". Dar eu consider că doar datorită acestui lucru, a încăpăţânării mele de a-i spune mereu că plec şi o las cu cutare sau cutare pentru atâta timp, nu am avut niciodată probleme de despărţire (în afară de grădiniţă, dar aceea a fost altceva, nu intru acum în detalii).

Poate dacă le-aş fi citit pe Aletha Solter şi Francoise Dolto chiar de la început, aş fi putut evita o serie de greşeli pe care inevitabil (simt că) le-am mai făcut cu copiii...

Abia aştept să o ascult pe Aletha Solter, poate şi să discutăm la conferinţe!
Tema primeia dintre conferinţe, "Disciplină fără pedepse şi fără recompense" - mă preocupă de ceva vreme, fără să simt că am ajuns la un răspuns satisfăcător, la o soluţie valabilă pentru copiii mei.
A doua zi, Aletha Solter va vorbi despre "Lacrimi, frici şi crize de furie" - o temă care pare să aibă mai mare aplicabilitate la copiii de vârste mai mici, însă cred că frici şi lacrimi au copiii la toate vârstele.

Mai multe informaţii despre conferinţe găsiţi pe site-ul special dedicat acestora: www.parinteconstient.ro.

Wednesday, August 15, 2012

Omagiu audio-casetei


În "iureşul lejer" - că altfel nu ştiu cum să numesc faptul că ne mutăm la viteza relanti - din apartament, am ajuns şi la cutiile cu casete. Sunt două cutii mari de pantofi, poate de ghete sau bocanci, că-s chiar mari, pline cu casete aşezate una lângă alta frumos, ca să încapă cât mai multe.

Au supravieţuit destul de multe reviziilor succesive prin care au trecut de-a lungul anilor, odată cu mutările lor în diferite locuri din casă - debarale, mese, sub-mese şi dulapuri din casă sau de pe balcon. Când a decedat şi ultimul casetofon viabil din casă, acum câţiva ani, soarta lor părea pecetluită.

Însă a supravieţuit un mini-casetofon portabil, pe care l-am primit cadou din Franţa imediat după 1990 (despre frumoasa înfrăţire dintre copiii români şi cei francezi la acea vreme, poate voi povesti cu altă ocazie), şi la care am ataşat boxe de calculator, în locul căştilor originale şi stricate de mult. Şi la acesta ascultă copiii mei, de când erau mici, diferite casete din seria Cutiuţa muzicală pe care le-am căpătat în forma aceasta, de casete audio.

Ei, dar probabil că trebuia să fac o introducere explicativă, pentru cei care au deschis aparatele şi ochii în lume ceva mai târziu. Copilul de 10 ani jumate al prietenilor noştri, de pildă, presupun că n-a ascultat vreodată la casetofon muzica lui preferată (şi are gusturi bune, le pune şi celor mai mici ca ei în vacanţe şi concediile petrecute împreună cu ei, Rammstein şi AC-DC), ci probabil doar pe "divaisuri" electronice. 

Potrivit Wikipedia, caseta audio reprezintă un format de înregistrare a sunetului pe banda magnetică şi mijlocul preponderent de ascultare a muzicii în intervalul de mai bine de 2 decenii între anii 1970 şi 1990. La început, alături de LP-uri, iar mai apoi, spre sfârşitul intervalului, alături de nou-născutele Compac Discuri.

Sursa foto: un site de unde aflu că africanii au rămas fideli casetelor. Şi eu cu ei, probabil... 
Vă daţi seama? În 20 de ani ascultam muzica doar de pe casete, iar acum, dispozitivul meu de mp3-uri achiziţionat acum 2 ani e deja vetust!

Sau, cum spun cei de la Pasărea Colibri, de pe caseta care mi-a inspirat reflecţia de faţă:

sursa foto
Toate-au fost la timpul lor
ceva exagerat
Anii au trecut în zbor
şi lumea le-a uitat.

sau:

- Ce rămâne, mielule?
- Acest cântec, domnule!

Găsesc că ar fi un adevărat sacrilegiu dacă aş încerca să ascult unele dintre interpretări (de pildă, Pasărea Colibri sau Tudor Gheorghe) pe altceva decât la casetofon, de pe casetă.

Pentru firea nostalgică ce sunt, mai rămâne să găsesc acel loc în care vor locui casetele care supravieţuiesc şi reviziei de faţă - promit să le arunc pe cele care sunt neutilizabile din punct de vedere tehnic!

Cu toate că amintirile (care mă chinuiesc, vorba cântecului hahaha!) dau seamă de casete cu banda lipită cu scoci... dar să nu exagerăm :)

Cine-şi mai aminteşte? Voi mai aveţi casete audio pe acasă? Le ascultaţi sau youtube-ul a pus stăpânire pe tot şi toate?

Continuare la dileme evoluţioniste


V-am spus cum mă întreba Ilinca despre originea noastră, a omului.

După câteva zile, ne uitam pe o carte despre corpul omenesc. Genul acela de mini-enciclopedii pentru copii. Trebuia să le explic ceva referitor la sistemul digestiv, ca răspuns la curiozitatea lor referitoare la de ce mâncăm. Şi ajungem la o pagină în care se explica, grafic, evoluţia omului din maimuţe. Roxana afirmă că ei îi place mai mult cealaltă teorie, cu Adam şi Eva. Ilinca zice că atunci, as opposed to her sister, ei îi place asta, cu evoluţia din maimuţe.
Daaaar, adaugă ea:

- Dar maimuţele de unde au venit, mami? Adică, prima maimuţă, cum s-a născut?

Ei, am decis că din această dilemă nu se poate ieşi, aşa că am amânat explicaţiile pentru o dată ulterioară.
Nu de alta, dar trebuie să-mi mai "refreşez" amintirile, că văd că nu mai fac faţă curiozităţilor copiilor!

Friday, August 10, 2012

Delta la Sfântu, versiunea 2012

Al patrulea an consecutiv de Deltă, la Sfântu Gheorghe.

Veneam după 2 săptămâni în Grecia, aşa că mă aşteptam "să-mi pută" totul, să nu mă mulţumească nimic. Şi adevărul e că după ce văzusem o Mare Egee incredibil de limpede, pe malul căreia locuiam într-o casă cu umbră, la poalele muntelui, venind în Deltă, marea noastră mi s-a părut un fel de Nămoloasa. Valuri mari, ieşeam din apă cu un întreg eco-sistem în costumul de baie - nisip, verdeţuri, chiar şi ceva faună... Bătea un vânt crâncen, care ne făcea prosoapele instantaneu tot una cu restul plajei: adică, pline de nisip. Nisip în cap, în urechi, în sticla de bere... Nici n-am îndrăznit să-mi scot Kindle-ul ca să citesc, noroc că aveam şi o carte "old style" cu mine, că altfel mă întorceam şi ne-citită. Unde mai pui că pe măsură ce se apropia data de începere a Anonimului, printre caii şi vacile "de mare", apăreau şi "semnele civilizaţiei": "banana de apă" pentru plimbări cu turiştii pe mare, bărci cu motoare, motoare, ATV-uri prin sat...

Ce mai, aveam toate premisele unui concediu eşuat!

Însă am decis să schimb placa: hai să vedem, ce n-am făcut până acum în Deltă? De exemplu, nu fusesem în anii trecuţi cu barca pe canale. Fie pentru că erau fetele prea mici, fie pentru că eu credeam (nici nu ştiu de unde am scos-o) că am rău / frică de barcă... Anul ăsta însă am mers toţi câţi eram - şi am fost gaşcă mare, 10 adulţi cu 9 copii! - cu 2 bărci.

Am avut baftă - după cum ne-au zis cei care au mai mers şi altă dată cu barca prin Deltă - de doi cârmaci-barcagii ghizi adevăraţi, nene! Ne-au explicat toate speciile de plante - aici vedeţi nufărul galben pitic, iar aici nufărul alb, toate rasele de păsări - coloniile de pelicani de pe Lacul Roşu, legende şi poveşti despre Satul de vacanţă şi proprietarii lui vechi şi noi (era să zic, Ciocoii vechi şi noi), în ce loc ies ţestoasele de Deltă la soare (noi am ales o zi noroasă pentru plimbare, aşa că nu le-am văzut), cum se mănâncă - şi chiar am gustat - ciulinii.

Musaca cu peşte
Acasă la neostoita noastră gazdă Fish-MasterChef am mâncat şi anul ăsta bucatele tradiţionale de peşte, plus altele noi. Aşa că meniul era format din: scordolea de peşte, salată de scrumbie, scrumbie pe grătar, rasol de somn cu ciorbă, storceag de peşte, pilaf cu peşte, varză cu peşte, ciorbă de perişoare din peşte, sarmale cu peşte, musaca cu crap, chifteluţe din peşte, pilaf cu chefal... Doar desert de peşte n-am avut!

În plus, am dormit în multe după-amieze (fie omul cât de mic, după masă doarme-un pic... nu?), am citit (poate voi povesti şi despre minunatele cărţi) şi ne-am relaxat.

Voila şi nişte poze din seria "Delta 2012".






Scordolea şi salată de scrumbie marinată



Drăcuşor (ciulin uscat)


Colonii de pelicani







Thursday, August 9, 2012

Dilemă curat existenţială... la copil

- Mami, cum se poate să fiu eu născută? Adică, ştiu că tu m-ai născut, dar pe tine cine te-a născut? - mă întreabă mai deunăzi Ilinca.
- Păi, mama mea.
- Şi pe ea?
- Mama ei. Şi tot aşa, din mămică în mămică.
- Dar cum? Adică... vreau să spun, cum s-a născut prima mămică?!

Voila provocare!
Şi uite-mă cum explic unui copil de cinci ani (abia împliniţi) lucrul ăsta. Am zis să nu fiu părtinitoare, aşa că i-am rezumat ambele teorii, atât pe cea darwinistă, cu maimuţa, cât şi pe cea creştină, cu Adam şi Eva. A rămas să se gândească la ele (ca la un deceniu, aşa cred eu...).

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...