Wednesday, October 31, 2012

Cyber-bullying. Tu ştii cu cine vorbeşte copilul tău pe internet?

Patru din cinci copii sunt expuşi unui comportament agresiv pe internet - potrivit unui studiu realizat de Bitdefender, compania românească producătoare de antivirus. 

sursa foto
sursa foto
Agresivitatea infantilă manifestată pe internet este un fenomen extrem de răspândit, relevă studiul derulat de Bitdefender, studiu care a inclus un eşantion de 2.300 de părinţi din SUA, Marea Britanie, Germania, România, Spania, Italia, Olanda, Brazilia, Franţa şi Austria.

Astfel, 82% dintre persoanele chestionate au confirmat un comportament agresiv manifestat asupra copiilor lor şi au spus că aceştia au fost insultaţi şi ameninţaţi în mediul online ori le-au fost publicate fotografiile fără permisiunea lor.

Aproximativ acelaşi procent de părinţi dintre cei care au participat la studiu au afirmat că ştiu doar o mică parte dintre prietenii pe care copiii lor îi au pe internet.

În acelaşi timp, aproape o treime dintre adolescenţi le-au spus părinţilor că au făcut publice informaţii personale precum parole sau alte date sensibile, pe internet.

"Fenomenul de cyber-bullying - care se referă la manifestările de agresivitate în mediul online - rămâne o ameninţare reală, ce îi afectează serios pe copii. Aceştia sunt expuşi la violenţă fie prin e-mail, fie prin intermediul telefonului mobil, al reţelelor sociale, al programelor de instant messaging sau prin diverse website-uri sau bloguri. Fie că sunt victime sau agresori, tinerii sunt extrem de afectaţi și o parte dintre ei au nevoie de ajutor specializat pentru a trece peste consecinţele psihologice provocate de cyber-bullying", spune Sabina Datcu, e-Threat Researcher la Bitdefender.

Potrivit cercetării, cele mai mari ameninţări din această categorie, la care copiii sunt expuşi, sunt: 
- împrăştierea de zvonuri – în 93% din cazuri
- ridiculizarea – 83%
- insulta – 75%
- ameninţarea – 63%
- distribuirea de fotografii fără permisiune – în 58% din situaţii
Studiul Bitdefender a fost derulat în perioada iulie - septembrie 2012, pe un eşantion de 2.300 de respondenţi (părinţi cu copii între 7 și 18 ani) dintre care 14% din România.

sursa foto


Friday, October 26, 2012

Copil de grădiniţă

- Mami, hai să ne jucăm de-a grădiniţa!
Asta mi-a spus Ilinca, pe la ora 9 azi-dimineaţă, când i-a fost clar că rămâne acasă. Şi eu care credeam că se bucură că stă acasă cu mine şi nu merge nici azi la grădi!
Dimpotrivă, m-a bătut la cap toaaată ziulica cum că ea pierde "ziua jucăriei", că vrea la grădi, că mâine s-o duc şi ce dacă mâine e sâmbătă?!
Copiii ăştia independenţi! Nici nu ştiu de fapt cine are mai multă nevoie de cine?!

Wednesday, October 24, 2012

Ingrediente noi: febră cu tuse

Ce-mi lipsea din meniul de alergat la şcoală, grădiniţă, lecţii, engleză, înot, dansuri... nu mereu cu maşina, ci şi cu autobuze şi tramvaie?

Siiiiigur! Lipsea doar ca mezina să facă febră - mai precis, să o las bine de dimineaţă la grădiniţă şi să o găsesc cu febră după-amiază - şi să tuşească ca măgăruşul!

Dar nu mă plâng, ştiu că se poate şi mai rău! Bine că mi-a trecut mie răceala cobză şi că restul din casă sunt sănătoşi!

Tuesday, October 23, 2012

La film cu familia

Ce fac peştii când se adună? Fac bancuri!
(replică din filmul de animaţie Sammy 2)

Acum o săptămână am reuşit o premieră: să adunăm toată familia, eu, soţul şi fetele, într-o zi de lucru (luni) şi să mergem la film de desene animate, 3D. Oricum, mersul la film nu se întâmpla prea des la noi.  Nu ştiu cum se face, dar mai uşor ajungeam la teatru de păpuşi, la ateliere de creativitate... Până acum, cel puţin, am fost atât de rar la film, încât aş putea să enumăr pe degetele de la o mână filmele pe care le-au văzut fetele la cinema, şi tot mi-ar mai rămâne degete. Dar promitem să schimbăm acest lucru de acum încolo! Nu de alta, dar am constatat că ne place în sala de cinema - şi chiar şi nouă, adulţilor care le însoţim, nu mai vorbesc de copii!

Adică, orice Home Cinema ai avea acasă (unde mai pui că noi n-avem deloc televizor acasă!), parcă tot nu poţi să recreezi atmosfera aia de cinema! Şi hazul când te uiţi unul la altul şi te vezi cu ochelarii 3D (pentru soţ era primul lui film 3D)! Şi profunzimea imaginilor 3D, din adâncul fotoliului de cinema! Şi frica de-ţi vine să te bagi sub scaun la unele faze! Şi încântarea - exprimată de copii foarte sonor, prin tot felul de onomatopee şi chiar aplauze, în sala de cinema - când vezi personajele pozitive învingând rău!

Nu văzusem Sammy 1, nu ştiu dacă trebuia, adică dacă 2 e o consecuţie firească după 1, pentru că nu am simţit neapărat asta. Filmul este întreg în sine, nu o continuare. Doar personajele, adică simpaticele ţestoase, printre care şi Sammy, ajuns acum bunic, alături de nepoţei, îşi continuă aventurile acvatice. De data asta, nimeresc într-un bazin uriaş, un fel de acvariu în care sunt aduse tot felul de specii marine pentru delectarea vizitatorilor. De unde reuşesc să evadeze doar cu inteligenţă şi, mai ales, cu ajutorul unor prieteni nepreţuiţi.

O poveste frumoasă (în ciuda câtorva pasaje pe care Roxana le-a găsit "înfricoşătoare" - dar nu vă luaţi după ea, e mai nedusă la film, se impresionează uşor :)) Este vorba, de fapt, de evenimente care au loc pe muchie de cuţit. Dar Sammy 2 este un film cu haz, cu poveşti de viaţă şi cu morală, şi, fireşte, cu happy-end!

Vă las cu trailerul.

Între timp, eu aduc nişte mulţumiri Siminei (care m-a făcut să-mi amintesc de "O floare şi doi grădinari", de "Prietenii mei elefanţii", dar şi de "Maria Mirabela" şi alte filme la care ne ducea mama prin anii 1980, la cinematografele Munca, Melodia şi Aurora - niciunul nu mai există azi),Bogdanei (pe care m-am bucurat nespus s-o revăd), Cristinei (care ne-a făcut să ne placă slalomul printre activităţile zilnice ca să ajungem la film, promitem să mai ieşim!) şi Media Pro Distribution (care distribuie filmul în România).

Sunday, October 21, 2012

B24Kids la Muzeul George Enescu

Copil fiind, prin clasa a doua, a început la noi la şcoală un proiect muzical, de genul celor care se făceau cumva, pe linie de partid - am avut şi brigadă artistică, şi cor întru Cântarea României. Un pic heirupist, un pic altruist, dar în final copiii erau cei care ieşeau şi în câştig, dacă mă întrebaţi pe mine.
Este vorba de, să-l numesc eu acum, "hai să învăţăm să cântăm la vioară".

Viori mari, viori mici, voi de care vreţi, voinici?
Un profesor venea în şcoală şi după ore, într-o sală de clasă - sala de muzică, era şi un pian acolo, de fapt o pianină - ne punea vioara sub barbă şi arcuşul în mână şi dă-i sanie cu zurgălăi, o vioară mică de-aş avea şi alte câteva. Nu prea multe, căci domnul - sau tovarăşul, de fapt - cu pricina am înţeles că a găsit o cale să fugă în America şi să ne lase baltă. Cel puţin, aşa ni s-a spus. Oricum, chiar şi cu cele câteva cântecele pe care am apucat să învăţăm să le cântăm ne-am prezentat la un spectacol la Sala Polivalentă şi am avut o filmare la televiziune.

Nu ştiam să citim notele muzicale după partitură, ne învăţase el pe unde sunt pe vioară, cum sună bine când vioara este acordată corect, iar pe un caiet normal scriam cam aşa:
"do re mi fa sooool sooool laaaa laaaa sooool". Asta însemna tot, şi note, şi tempo şi tot!

Lansarea proiectului "Muză. Muzică. Muzeu" de către Asociaţia "De Dragul Artei", în parteneriat cu Muzeul George Enescu, mi-a readus în memorie episodul acesta al copilăriei mele. Şi încă de astă vară, de când am aflat de acest proiect, m-am bucurat că se face ceva în sensul educaţiei muzicale non-formale pentru copii.

Sâmbăta aceasta am participat şi noi la acest program. Ocazie cu care am aflat două tipuri de lucruri:

Mica violonistă Ilinca
1. pe de o parte, fetele mele, alături de ceilalţi copii prezenţi, au învăţat câte ceva despre personalitatea lui George Enescu - o introducere, o prezentare a câtorva lucruri expuse în muzeu, dar cred că suficient pentru capacitatea lor de înţelegere acum, şi destul cât să le suscite interesul pentru mai târziu; despre vioară şi de câte mărimi sunt acestea, despre arcuş şi din ce se compune el, despre sacâz şi la ce foloseşte, despre note muzicale, tempo, pauză muzicală etc., totul cu muzică şi mişcare.

2. pe de altă parte, eu mi-am dat seama încă o dată cât de importantă este educaţia muzicală în viaţa copiilor, cât de bine este ca aceasta să înceapă cât mai timpuriu - prin asta înţelegând vârsta de 5-6 ani pentru explicaţii uşor teoretice. Şi mai ales, cât de puţin se face în şcoala românească, pe sistem tradiţional mă refer, în sensul ăsta!

Violonista Roxana
Mai întâi inimoasele organizatoare ale programului "Pe-un picior de-arcuş, la un pian jucăuş" de la Asociaţia De Dragul Artei ne-au introdus în povestea vieţii şi muzicii lui George Enescu. Apoi i-au învăţat pe copii cum se dirijează - aceştia s-au amuzat teribil să poarte papion alb şi s-o dirijeze ei pe violonista Raluca. Au ţinut în mânuţe câte o vioară, au scârţâit arcuşul pe ea, au dansat şi s-au mişcat pe ritmuri de vioară - ce le poate plăcea mai mult copiilor? Toate noţiunile le-au fost introduse prin joc, cu explicaţii adecvate vârstei.

La final, Roxana şi Ilinca nu vroiau să mai plece, vroiau să se joace în continuare de-a muzica.

Şi odată ajunse acasă, au luat din pod vioara mea din clasa a doua. Îi trebuie vreo trei corzi, un arcuş nou, mult sacâz. Şi mai ales, multă iubire de muzică, dăruire, aplecare... În rest, vioara e ca şi nouă!



Geniul lui Enescu ne veghează dintr-un tablou

Atenţie toată orchestra la dirijor!

Palatul Cantacuzino care găzduieşte Muzeul George Enescu este în sine o poveste

Statui muzicale. Sau explicaţia prin joc despre pauza muzicală

Joc şi culoare... muzicală

Friday, October 19, 2012

După faptă, şi răsplată

Fusesem avertizată. Un prieten a postat un link la o chestie despre importanţa purtării centurii de siguranţă pe bancheta din spate. Imagini horror, de-a dreptul! A doua zi, în timpul plimbării, am văzut cum la trecerea de pietoni - de care ne apropiam şi noi, dar nu ajunsesem încă - o maşină a cedat trecerea pietonilor, cea din spatele ei, nu. Şi s-au buşit. Nu a fost nimic horror, doar un pic de tablă spartă, dar mă gândeam ce nasol de ei, trebuie să umble pe la asigurări, să se plimbe... etc.

Ei, şi ziua următoare păţesc eu pocinogul. Cum veneam eu agale cu maşina de la întâlnirea cu bloggeriţele mame care am vizitat un spital privat recent deschis, şi cum mă gândeam eu aşa, la ale mele, zăresc cu coada ochiului indicatorul de cedează trecerea, o fracţiune de secundă mi-a trebuit să pun cap la cap informaţia cu faptul că mi se adresează mie, am apucat să încetinesc... dar nu suficient. Vitezomanul de pe drumul cu prioritate şi-a infipt bolidul în roata mea. Acuma, na, prioritatea lui, ce să-i faci? Să te mai supra-asiguri? Că poate vine o doamnă neatentă? Sau obosită?

Şi s-a dat jos. Şi a început să urle ca apucatul. Să-mi ţină, chipurile, un curs de circulaţie rutieră. Un băietan născut cam prin zilele fierbintelui decembrie 1989 - cum aveam să aflu din buletin, la completarea datelor pe Actul de Constatare Amiabilă, la asigurări, mai târziu. Maşina mea nu a avut nimic - tablă tare, americană. A lui - şifonată niţeluş pe partea stângă. Pierdut timp, mâncat nervi, sunat prieteni să-ţi spună cum se procedează, că ne-a ferit Doamne-Doamne de aşa ceva până acum...

Ce mai, aveam nevoie de un stimulent puternic ca să-mi revin din semi-depresia care m-a apucat: că nu mai iau maşina familiei... că nu sunt atentă... că dacă eram cu copiii în maşină... Şi tot aşa.

Aşa că invitaţia pe care am onorat-o a doua zi după accident a picat la ţanc: la Gett's. La coafor, cosmetică, manichiură. Unde am aflat noutăţi interesante, ne-am relaxat, am uitat de accidente şi probleme, ne-am coafat sau manichiurat, după dorinţă.
Am despicat firul în patru - la propriu. Adică, am fost supuse unei analize computerizate a firului de păr şi a scalpului. (vezi imaginile). Şi am aflat de tratamentul pentru păr Nioxin, zis şi 6 paşi pentru un păr puternic.

Atentă la explicaţiile stilistului
N-aţi ghici ce-i asta, aşa-i? Păr analizat computaristic!
Despre tratamentul cosmetic Skeyndor, specialiştii Gett's spun că au găsit reţeta frumuseţii şi tinereţii veşnice: produse şi servicii de calitate, personalizate pentru fiecare tip de piele în parte! Destinate persoanelor ocupate, mereu pe fugă şi care au la dispoziţie foarte puţin timp pentru ele însele, dar care ştiu în acelaşi timp cât de mult contează aspectul îngrijit al părului şi al pielii.

Gett's deţine un lanţ de 6 saloane (5 în Bucureşti şi unul in Cluj).  
Gett's anunţă că în luna octombrie puteţi beneficia de reduceri semnificative la şedinţele de tratament şi produsele din gama Body Sculp, special concepute pentru a completa răsfăţul din saloanele Gett’s cu eficienţa produselor pentru acasă.

Grup de bloggeriţe-mame răsfăţate
Opera de artă a manichiuristei: mâini de mamă... "re-look-ate"

Zâmbet de după manichiură

Curent dis-continuu. De tot!

M-am trezit la 6.30 ... doar ca să constat că e oprit curentul. Nu pot să pregătesc sucul de fructe al copiilor pentru că storcătorul merge cu curent. Nu pot să fac nimic pentru că nu văd. Am găsit prin beci o lanternă d-aia de miner, care se prinde pe cap. Suficient cât să le fac un sandvici fetelor, să le îmbrac pe întuneric - sper că nu ajung la şcoală şi grădi cu o şosetă de-o culoare şi alta de altă culoare. Şi i-am pornit pe toţi la ziua lor de muncă. Pentru ziua mea de muncă nu e suficientă lumină. Şi nici baterie la laptop nu prea mai e (mi se şopteşte din marginea din dreapta jos 12 minutes remaining). Nici nu-mi trebuie mai mult ca să frunzăresc puţin netul cât timp îmi termin ceaiul - ce noroc că avem plita cu gaze, nu electrică!
Şi apoi... ce-aş mai putea să fac? A, da, poate să mă culc la loc?!

Wednesday, October 17, 2012

Shakespeare School a împlinit 10 ani

Anul trecut în primăvară, am dat de un afişel, nici nu mai ştiu bine unde, care anunţa organizarea unei sesiuni de engleză demo şi gratuit la Shakespeare School. Am profitat de ocazia ce ni se oferea şi am participat la lecţie. Inutil să mai spun că Roxanei i-a plăcut foarte mult să se joace cu animăluţele de pluş şi să cânte în engleză. Aşa că am înscris-o la şcoala de vară. Două săptămâni, câte două ore de engleză pe zi. A vrut şi la "cursul lung", din toamnă până-n primăvară. Timp în care orele de engleză i se păreau mereu prea scurte. Iar acum deja este în al doilea an de engleză la Shakespeare School.


Însă Shakespeare School a împlinit recent nici mai mult nici mai puţin de un deceniu. La evenimentul aniversar la care am participat (doar eu, fără copii, de data asta) am putut vedea cu ce se laudă şcoala, ce rezultate bune au elevii de aici, adică anual peste 1200 de cursanţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 25 de ani.

De-a lungul celor 10 ani, cursanţii şi-au însuşit noţiunile lingvistice după o metodă inovativă de predare, bazată pe aplicarea originală a Teoriei Inteligenţelor Multiple. Spre deosebire de metodele de predare tradiţionale, aceasta pune accentul pe interactivitate şi stimularea aptitudinilor individuale, oferind o experienţă educaţională la standarde internaţionale.

Ce ne place la Shakespeare School: că ne învaţă engleză la început, prin joacă, mai apoi şi mai serios. Dar ne învaţă şi să ne distrăm, să holloween-im şi să christmas-im, să inter-relaţionăm noi, părinţii, dar şi ei, cursanţii, copiii. 

În cadrul centrului sunt organizate şcoli de vară în Marea Britanie sau SUA şi cluburi de conversaţie cu profesori nativi. Părinţii cursanţilor pot lua parte la Bright Parents, un club în care discută despre cele mai mari provocări ale vieţii de părinte, alături de un psiholog.

Am mai aflat că Shakespeare School este centru de pregatire recunoscut de Cambridge ESOL, gradul de promovabilitate al cursanţilor fiind în ultimii ani de 97% la acest tip de examen. Din 2008 este centru autorizat de pregatire si desfasurare a examenelor Trinity College London, iar din ianuarie 2009, este membru Quest (Asociaţia Română pentru Servicii Lingvistice de Calitate).

Şcoala - bilanţ la o lună

"Dragă fosta mea doamnă,
Mi-e foarte dor de grădiniţă şi de tine şi aş vrea să mai vin măcar încă un an."
Semnează: Roxana

O scrisorică cu inimioare realizată de Roxana chiar astăzi, dar datată 23 octombrie, când a calculat că va merge ea din nou la doamna la grădi în vizită.

E clar cât de mult s-a acomodat cu şcoala, cu noua doamnă, cu colegii... Asta cu toate că temele şi le face conştiincioasă şi doamnei învăţătoare i-a scris un "bun găsit" chiar din prima zi de şcoală, iar acum după week-end i-a adus o vedere de la castelul Bran. Cu toate că are o nouă prietenă, colega ei de bancă, despre care îmi povesteşte aproape zilnic - deşi parcă nu la fel de multe cum îmi povestea despre fosta ei prietenă de la grădi, şi pe care a pierdut-o în labirintul vieţii, căci ea merge la altă şcoală acum.

Roxi mă însoţeşte la grădi ca s-o luăm pe Ilinca cam de 2-3 ori pe săptămână, şi aproape de fiecare dată trece pe la doamna ei. Doamna educatoare rămâne doamna ei. Cea mai stabilă constantă în viaţa socială extra-familială din toţi cei patru ani de grădiniţă!

O doamnă jos pălăria, ce e drept! După care nu suntem singurii care suspinăm şi regretăm că s-a terminat grădiniţa, şi alţi foşti preşcolari şi părinţi ai lor o mai vizitează, o mai sună, o mai întreabă de excursii...

Căci pe lângă actul educativ propriu-zis - şi care în ziua de azi este foarte necesar, dar nu mai e suficient - doamna noastră era şi este un bun psiholog de copii (fără să aibă pregătire în domeniul psihologiei), îi înţelege şi de multe ori ne oferea şi nouă, părinţilor, soluţii la probleme de educaţie, de acomodare, într-un cuvânt, de parenting, cu care ne confruntam acasă. În plus, ştia şi ştie să-i unească pe părinţi între ei, pe copii între ei, să-i facă să inter-relaţioneze, prin activităţile şi excursiile de "team building" pe care le organizează.

E drept că ne e dor de grădi. Dar, aşa cum încerc s-o lămuresc pe Roxana, încerc de fapt să mă lămuresc şi pe mine: s-a mai terminat o etapă. Gata, suntem şcolari acum!

Depresia de mutare

Urmează alt post neinteresant - adică alte reflecţii personale, în categoria "terapia prin scris".
Mai ales că stă săracul post în drafts de vreo... 2 luni, cred. Şi scriam eu atunci cam aşa:

Deprimatul lui Van Gogh

Câteva zile n-am mai dat pe-aici, nu prea am putut să articulez nici verbal mare lucru... în afară de nişte foarte vocale crize de plâns.

Măi să fie! Depresie! Cine ştie despre depresie mai mult decât denumirea, oricât de puţin mai mult, înţelege cum e cu plânsul din senin, cum se vede doar partea goală a paharului şi cea neagră a lunii, cum orice era un atu până atunci, acum pare un mega-dezavantaj... etc.

Dar odată scoase pe gură de-a valma gândurile, în cazul meu, cel puţin, funcţionează: începe procesul de "recovery". Şi apoi analizez: ok, hai să vedem: ce-a fost asta şi de ce a apărut şi de ce acum şi etc.:

A împlinit Roxana 7 ani, motiv să-mi amintesc din plin de depresia post-natală de după naşterea ei?
Nu mă pot deplasa (prea departe) fără maşină? Ergo, mă simt izolată?
Tot amân vizitele anuale la medic din cauza lipsei de timp?
Nu e gata casa aşa cum aş fi sperat, nu avem perdele, corpuri de iluminat, trotuare... şi nici multe altele?
Copiii nu pot ajunge la ţară (eram încă în vacanţa de vară) parţial din cauza faptului că nu le mai trec mucii?
Nu reuşesc să slăbesc, cu toate că mănânc pe apucate şi urc şi cobor scările de 100 de ori pe zi?
Soţul nu e atent când vorbesc cu el, nu ajută la treburile casei şi îl enervează prea repede copiii când ajunge seara acasă? Ergo, nu comunicăm?
Tatăl lui este personaj în ciocnirea dintre generaţii, pentru că parcă ar fi din alt film decât noi (dar locuim în aceeaşi casă)?

Poate câte puţin din fiecare, poate toate la un loc, poate niciunul din motivele astea.
Când m-am dumirit eu (nah, psiholoagă amatoare sunt de când mă ştiu!) cam ce-ar putea fi, mai ales comparând cu o situaţie oarecum similară, am zis că trebuie să poarte şi-un nume, aşa că am numit-o: depresie de mutare. Ce, credeţi că sunt prima care a inventat-o? Ţi-ai găsit! Am găsit pe net informaţii. Profesioniştii o numesc "relocation depression".
sursa foto (aceeaşi cu sursa descrierii "relocation depression")

Cauzele enumerate acolo ar fi:
Relocation depression is most frequently caused by loneliness and isolation.

1. You don't speak the local language. - Se referă la faptul că atunci când te muţi peste hotare, adaptarea lingvistică poate fi mai dificilă, sau chiar în cadrul aceleiaşi ţări, unele accente pot fi foarte puternice. - Nu e cazul la noi, şi în sectorul 3 se vorbeşte tot româna.

2. You don't fit with the people around you and hate the scenary. - asta se poate. arogantă cum sunt, chiar azi (notă: adică atunci când scriam postul, prin august) am făcut o tură de recunoaştere cu fetele până la biserică, piaţă... deci centru, şi aveam impresia că toată lumea se uită la noi ca la alte arătări, ca la nişte alieni ceva...

3. The weather is totally different than you're used to - nope, again, în sectorul 3 e vag diferit de sectorul 2. Poate doar atunci când plouă, chiar plouă, iar seara frigul se lasă mai repede - ceea ce poate fi foarte bine vara.

Concluzia din 16 spre 17 octombrie este că nu ştiu prea bine unde vroiam să ajung cu postrul ăsta. L-am scris fix în ideea terapiei prin scris, probabil.
Depresia de mutare a trecut, m-am acomodat cu noua locuinţă. Oarecum... Dar măcar nu mă mai deprim din cauza asta. Nu mai am timp.

Cât despre copii şi acomodarea lor... eheee, asta e o altă discuţie. Într-un episod următor.

Friday, October 12, 2012

Despre ţepe

Mai precis, ţepele luate de oameni de bună credinţă, să zicem, traducători, redactori... D-ăştia... (Free-lanceri o fi traducerea în engleză pentru fraieri, mă-ntreb?)

Treaba stă cam aşa:

Se apucă ei şi-şi deschid o firmuliţă, ca să fie treaba corectă. Încheie contracte cu beneficiarii (firme de PR, edituri, reviste offline şi online... etc). Respectă termenele de predare a articolelor şi traducerilor pe care le muncesc - ei ştiu cum. Să zicem, între un spălat şi un călcat, sau după ce duc copiii la grădiniţă, înainte să le facă mâncarea pentru seară, sau după ce fac curăţenie şi înainte de piaţă. Chiar nu contează cum, e treaba lor. Altfel, cine i-ar pune să muncească dacă nu ar putea, nu? Adică, parcă faptul că nu mă lasă sufletul să mă declar casnică la recensământ e vreo scuză pentru mine chiar să muncesc? Şi ce dacă simt că pot mai mult de-atât, mai mult decât curăţenie şi piaţă, după fix 20 de ani de şcoală? Şi ce dacă simt că Doamne-Doamne m-a înzestrat cu ceva creier? Şi ce dacă eu consider că e oarecum de datoria mea să nu-mi risipesc în van, în aspirator şi-n cârpa de praf, aptitudinile? Toate astea nu-s decât vorbe goale, my friend!

Căci vine şi data predării, respectată cu sfinţenie, cum ziceam. Şi vine şi facturarea. Şi trec zilele, săptămânile, lunile. Firma ta, de contribuabil onest, plăteşte TVA şi impozit pe facturile emise. Dar de unde, dacă nu ai încasat bani? Din celălalt buzunar, adică din munca consortului, al perechii tale care te susţine, şi care ţi-a zis el să stai cuminte, mai bine citeşti, te plimbi, te duci la muzee, la sala de gimnastică, decât să produci... ce? În final nu produci decât facturi de plătit taxe la stat din salariul lui, are şi el dreptate!

Şi începi să suni datornicii, cu jenă: Nu vă supăraţi, ştiţi, nu vreau să deranjez prea tare, dar am şi eu de încasat suma de... Da, ştiu, poate e o sumă meschină pentru dvs., dar e munca mea... Nu cer de pomană, cer doar plata serviciilor mele, ca să pot să acopăr măcar gaura din bugetul familiei pentru taxele firmei către stat.

Stau şi-mi fac tot soiul de auto-analize şi mă gândesc de noi fi chiar eu de vină că mi se întâmplă asta. Pentru că e o practică ce se tot repetă, nu e prima oară când mi se întâmplă. (poate sunt de vină doar că nu mă învăţ minte şi am în continuare încredere în oameni)

Recunosc, am avut şi beneficiari cu care am lucrat foarte frumos. Cu unul aveam plata la 30 de zile. Chiar dacă sumele erau mici, unele chiar mai mici decât o alocaţie lunară de copil, dar măcar ştiam că la 30 de zile primeam banii în cont şi gata. Altul nu a fost pe deplin mulţumit de o treabă punctuală şi mi-am asumat critica, însă mi-a plătit ireproşabil cât ne înţelesesem la început. Altul vroia doar traduceri punctuale, pe care le plătea la final de lună, prompt, după ce-i emiteam factura. Şi tot aşa.

Dar sunt şi din cei de la care n-am mai văzut deloc banii - cum ar fi, contravaloarea serviciilor prestate în decurs de o  lună întreaga la un beneficiar care a intrat în imposibilitate de plată, ce puteam să mai iau de la el? praful de pe tobă?
Sau altul de care am tras ani de zile, timp în care "am fraternizat cu inamicul" şi am achiziţionat produse (pe care le-am oferit cadou prietenilor sau îmi umplu mie casa acum) în contra-partidă şi în final am lichidat datoria.

Dar una peste alta, m-am săturat! Azi încă nu îi numesc pe cei care continuă să-mi facă asta (deh, speranţa moare ultima, mai trag nădejde să-mi recuperez banii mei, adică munciţi de mine, sume agreate de comun acord, contractual, nu cer nimic de pomană).
Dar cât de curând încep să-i arăt cu degetul. Nu de alta, dar să se ferească şi alţii, şi mai ales, să ştie lumea că ceea ce se vede din producţia lor este doar partea frumoasă a lucrurilor. Dincolo de care, sunt şi aspecte urâte. Foarte urâte!

Later Edit: s-a achitat!

Monday, October 8, 2012

Literatură: Iubita locotenentului francez

Sâmbătă le-am dus pe fete la bunica şi la verişori şi am profitat de ocazie ca să reuşesc în sfârşit să termin de citit cartea pe care o începusem de ceva vreme. Ştiţi cum e, toată ziua alergi în 100 de direcţii, ca un perpetuum mobile, iar seara după ce "potolesc toate treburile", cum zicea bunică-mea, cu greu mai găsesc timp de citit o pagină-două, hai, maxim un capitol scurt. Şi asta doar dacă nu adorm înaintea Ilincăi, care mă convinge cu lacrimi de crocodil că ea nu poate să adoarmă fără mine, şi când îmi pune caruselul cu "twinkle-twinkle" în cap, e aşa de adormitor...


Cartea tocmai încheiată este John Fowles, "Iubita locotenentului francez".

Înainte să vă repeziţi cu "Huo", sau cu "asta-i de pe vremea bunicii, eu am citit-o hăt, demult!", ţin să vă anunţ că exact din aceste considerente am tot ocolit-o atâta vreme: din cauza renumelui cam de proastă calitate cu care ajunsese la mine. Nici măcar nu ştiu cum se prăpădise aşa de tare renumele ăsta, dar na, dacă eram convinsă că ar fi trebuit s-o citesc mai demult, am zis că nici nu mai trebuie s-o citesc. Pe principiul "Nu face azi ce poţi lăsa pe mâine, că poate nu mai e nevoie". Dar acum am considerat - deh, îmbătrâneşte omu' şi se mai înţelepţeşte - că merită o şansă. Şi nu regret deloc!

Acţiunea... ca acţiunea. Nu am văzut filmul, dar sunt sigură că surprinde acţiunea. Asta fac filmele. Din ce am gugălit un pic, distribuţia mi se pare foarte potrivită, iar pozele reprezentând scene din film - foarte incitante, aşa că voi profita de prima ocazie ca să văd şi filmul (unde pot să-l găsesc, aveţi idee?)

Treaba este cam aşa: un bărbat iubea o femeie, logodnica lui... Sau, de fapt, îşi dă seama că nu prea o iubea, dar la mijloc e onoarea, societatea victoriană, orgoliul şi reputaţia, care până la urmă nu mai fac nici doi şilingi când apare iubirea adevărată... Şi aşa mai departe.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu-adevărat şi cu mult mai mult decât acţiunea este scriitura! Întoarcerile din condei! Frazele! Arta conversaţiei! Bogăţia vocabularului! Ahhh, un text atât de savuros! După ce în ultima vreme mi-au trecut prin mână câteva cărţi de autori contemporani mai mult sau mai puţin reuşiţi, am exclamat acum: Ecce literatura! Am redescoperit plăcerea lecturii cu această carte! De unde la început mă speriaseră cele aproape 550 de pagini, la final tot mai trăgeam de timp ca să n-o termin, ca să mai am de savurat încă puţin. Stilul plin de ironie şi chiar, pe alocuri, autoironie m-a captivat cu totul.

John Fowles - pe care nu-l cunoaşteam din alte cărţi, dar am să caut prin cutiile din pod, poate mai am şi altceva - se joacă de-a autorul: când recunoaşte că nu ştie nici el ce se va întâmpla mai departe cu viaţa personajelor sale, când apare în carte chiar el, în calitate de personaj, şi-l spionează pe Charles. Lasă să se întrevadă zorii marxismului şi ai emancipării femeii, zugrăvind în culori destul de ne-pastelate tarele societăţii victoriene, cu ale ei contracte nupţiale (aproape) comerciale.

Dac-ar fi să aleg un singur capitol pe care să-l recitesc (de mai multe ori chiar) ar fi capitolul treisprezece. Am văzut în acest capitol profesiunea de credinţă a autorului, o mostră de adevărată teorie literară (post-modernistă, după concepţia mea asupra termenului, pentru că definiţia reală am uitat-o, dacă am ştiut-o vreodată). Căci autorul începe capitolul astfel:

"Habar n-am. Istoria asta pe care v-o povestesc e în întregime imaginată. Aceste personaje create de mine n-au existat decât în mintea mea. Dacă m-am prefăcut până acum că ştiu ce-i în capul personajelor mele şi că le cunosc cele mai tainice gânduri, am făcut-o pentru că scriu într-o convenţie (al cărei ton şi vocabular le-am şi preluat, în parte) unanim acceptată în vremea în care se petrece povestirea mea: anume, că romancierul e egalul lui Dumnezeu. N-o fi ştiind el chiar totul, însă se străduieşte să se prefacă a-l şti. Eu însă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet şi Roland Barthes; aşadar, dacă ceea ce aveţi în faţă e un roman, n-are cum să fie un roman în sensul modern al cuvântului.
Aşa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie disimulată; poate că, în chiar clipa de faţă, locuiesc într-una din casele pe care le-am introdus în ficţiune; poate că Charles sunt eu însumi în travesti. Poate că totul nu-i decât un joc."

Şi acesta nu e singura ieşire din pantofii de autor convenţional a scriitorului. De exemplu, spre final mărturiseşte că se întreabă în sinea sa, referitor la personajul principal pe care îl urmăreşte asemenea unui spion: "ce dracu să fac eu cu tine?" (pag. 472) Şi profită de prilej ca să peroreze despre ficţiune şi non-ficţiune ("ficţiunea se preface de obicei că se supune legilor realului"), despre puterea scriitorului ("în realitate, însă el "aranjează" lupta, lăsând să câştige voinţa protagonistului spre care se îndreaptă preferinţele lui"), pentru ca apoi pur şi simplu să încalţe papucii de cititor atunci când afirmă: "Iar noi, cititorii, îi apreciem pe scriitorii de proză în funcţie de abilitatea arătată în "aranjarea" luptelor (cu alte cuvinte, în a ne convinge că ele n-au fost "aranjate"). (pag. 472-473)

Ce frumos etichetează autorul istoria, religia, datoria drept "puzderie de biete paravane împestriţate" atunci când ne înfăţişază revelaţia "cumplitul(ui) adevăr: toate formele de viaţă urmăreau de-a pururi acelaşi curs; evoluţia nu se desfăşura pe verticală, într-un urcuş neîncetat spre culmi de desăvârşire, ci pe orizontală. Credinţa în existenţa timpului nu era decât o sminteală, cea de pe urmă; existenţa nu avea istorie, era veşnic momentul prezent, era dintotdeauna zbaterea asta neputincioasă între fălcile nesătule ale aceleiaşi maşinării diavoleşti. Iar puzderia de biete paravane împestriţate pe care le-a pus în faţa lui omul, încercând să împiedice realitatea să-l înhaţe - istoria, religia, datoria, mărirea, toate nu erau decât nişte amăgiri, nălucirile fumogoase ale unui opioman." (pag. 238 în ediţia editura Univers, Bucureşti, 1994)

Fowles se aventurează în dese rânduri la descifrarea eternei enigme feminine (probabil că el nu e deloc de acord cu imaginea de mai jos, preluată de pe Facebook, pe unde a circulat zilele trecute).
Căci el spune, pe acelaşi ton ironic (sau poate văd eu ironia şi acolo unde nu a fost în intenţia autorului?):

"... există lucruri pe care numai o femeie le poate aduce în viaţa unui bărbat. Să luăm, bunăoară, draperiile pe care le-am avut înainte în camera asta. Tu observaseşi? Într-o zi doamna Tomkins a spus că sunt mohorâte. Şi la naiba, orb ce eram, chiar erau mohorâte. Ei, ăsta-i rostul unei femei. Să te facă să vezi lucruri pe care, fără ca tu să bagi de seamă, le-ai avut tot timpul sub nas." (pag. 250)

(Sau, în interpretarea mea, cum era un banc mai demult, să te facă să cheltui bani pe care nu i-ai fi cheltuit dacă nu o aveai alături.)

Scriitorul face dovada unei vaste erudiţii. Bunăoară, atunci când îşi pune personajele să-şi presare vorbele cu citate latineşti sau eline (limba greacă veche). Sau când se apucă să explice etimologii, dintre care o redau pe cea care mi s-a părut cea mai savuroasă (nu ştiu dacă este neapărat şi reală, deşi pare verosimilă), etimologia cuvântului englezesc care desemnează "şantaj". Cu toate că nici autorul însuşi nu pare să dea prea mare importanţă deţinerii unor asemenea cunoştinţe (aici probabil că eu personal găsesc ceva similitudini cu etimologiile de cuvinte chiar în greaca veche şi latină, pe care le-am buchisit în facultate):

"Mal (dacă-mi îngăduiţi să vă îmbogăţesc bagajul de cunoştinţe inutile) e un cuvânt împrumutat de engleza veche din norvegiană, care ne-a fost făcut cadou de vikingi. Însemna iniţial "grai", dar cum vikingii nu catadicseau să se dedea la această îndeletnicire muierească decât atunci când voiau să ceară ceva sub ameninţarea securii, treptat a ajuns să însemne "bir" sau "tribut în bani". O ramură a vikingilor a luat-o spre sud, unde a pus bazele mafiei siciliene; cealaltă însă - între timp scrierea cuvântului se modificase în mail - îşi înjgheba de zor primele reţele pentru extrocarea de bani în schimbul "protecţiei, la graniţa cu Scoţia. Dacă ţineai la grânele pe care le aveai pe câmp sau la virginitatea fiicei tale, trebuia să plăteşti mail căpăteniilor bandiţilor care aveau "în grijă" împrejurimile; aşa se face că, o dată cu scurgerea timpului - şi a unor sume tot mai mari de bani pe apa sâmbetei -, bietele victime au început să-i spună black mail." (pag. 244)

Primim chiar, dacă vrem să ţinem cont de ele, şi adevărate lecţii de viaţă printre rânduri:

"...orgoliul bărbaţilor consta în dorinţa de a fi ascultaţi cu supunere, iar al femeilor, în ştiinţa de a folosi supunerea ca pe o armă care să le conducă la victoria finală". (pag. 307). Aş zice eu că nici în ziua de azi nu au alte definiţii orgoliile astea, pentru cine ştie să le folosească... "constructiv".

Dacă nu e prea deplasat ceea ce afirm, Fowles înfăţişează avant la lettre mult uzitatele expresii "nepotrivire de caracter" sau "eroare de comunicare" cu expresia "artificialitate de concepţie". Pasajul (pag. 522) este şi el extrem de savuros, însă pentru că dezavuează şi o parte din finalul cărţii, mă voi abţine să-l redau aici. Vă invit să-l descoperiţi singuri, ca şi întregul roman, de altfel.

De remarcat nu mai puţin plăcuta, dimpotrivă, extrem de reuşita traducere - şi care probabil a contribuit mult la plăcerea lecturii. Am versiunea cărţii apărută la Editura Univers în 1994, în traducerea Mioarei Tapalagă şi cu Postfaţă de Dan Grigorescu. (paranteză - gugăleala mi-a scos la iveală că a fost republicată de Polirom în aceeaşi traducere, pe care o recomand cu căldură - şi, defect profesional, na! - îmi dau seama cât de rău ar fi fost să nu fi fost bună traducerea, ce deserviciu major ar fi fost pentru autor şi carte).

(şi gata, închei aici un post luuung, început azi-dimineaţă, întrerupt de câteva ori - copil de luat de la şcoală, teme de supravegheat etc. şi terminat pe-nserat, în pregătirea cinei)

Wednesday, October 3, 2012

Skirt Bike: Să pedalăm frumos


Standul Skirt Bike de la Bike Fest toamna 2012
 La ediţia de toamnă anul ăsta m-am numărat şi eu printre multele bicicliste de Skirt Bike. Multe multe, eu am avut numărul 186 "pe tricou", dar am văzut şi fete cu numere peste 200. Deci, logica mea zice că au fost peste 200 de participante.

Ştiam de mult de la Oana de evenimentul pe care îl organizează împreună cu Andreea şi alţi inimoşi, dar până acum nu am reuşit să ajung. Nici nu aveam bicicletă şi mi se părea complicat să împrumut sau să închiriez.
Acum mi-am luat şi bicicletă, e şi frumoasă, e şi cochetă - şi nu ştiu cum se face că ne urmăreşte Ungaria asta, dom'le, peste tot! Şi bicicleta e tot ungurească, după cum se poate citi şi pe inscripţiile pe care le-am pozat pe ea.

Dar să revenim la Skirt Bike. Deci, pe lângă că aveam acum şi bicicletă, am mai aflat şi că în week-end este permis accesul la metrou cu bicicleta, deci puteam ajunge mai uşor de aici, "de la ţară", de la capătul metroului Republica, până la Izvor, locul de pornire în traseu. Aşa că am purces.

Ei, dacă mă veţi vedea prin pozele făcute de muuuulţii băieţi care alergau sau pedalau pe lângă noi, să ştiţi că este o pură întâmplare. Nu, nu eu eram vizată în acea poză, apar şi eu acolo, la "în alte roluri", sau "backing vocals". Probabil m-ar fi prins mai mult în poze dacă şi-ar fi propus să exemplifice că "uite, se poate şi la bătrâneţe cu bicicleta", sau că "unele fete nu au fost aşa de elegante cum trebuia" (paranteză - da, mi-am lăsat tocurile şi fardurile acasă aşa cum fac tot timpul, adică, dacă nu port tocuri "on a regular basis", de ce mi le-aş fi pus pe bicicletă?).

Voiala, de par-examplă, o poză cu mine pedalând. Credit foto: Bogdan Tudor.

Dar o să mai găsiţi pe net poze cu jupâniţe frumuşele, elegante, poze cu tocuri, farduri, gene, decolteuri, biciclete aranjate cu floricele, ursuleţi şi abţipilduri cu cireşe sau fluturaşi... - după cum se vede şi în pozele mele, în ilustraţiile de mai jos (credit foto: @AncaIlie)


Inainte de pornire

Toculete

Un alt fel de ... mobile

Cirese pe bicicleta

Pegas reloaded

View peste Dâmboviţa

Tri-cicletă
Una peste alta, Oana şi Andreea au făcut treabă bună, tot mai multă lume conştientizează avantajele mersului pe două roţi. Data viitoare aş vrea să le iau şi pe copile, să pedaleze şi ele.

Oana de la organizare a pedalat graviduţă în 7 luni. 
Bicicleta Andreei, cea mai colorată şi înflorită.

Monday, October 1, 2012

Nu e bal, e chiar spital

2004, gimnastică specifică pentru femei însărcinate: o cămăruţă din podul maternităţii Giuleşti
2005, urmărirea sarcinii: cabinetele Regina Maria (pe-atunci Centrul Medical Unirea)
august 2005, naştere prin operaţie cezariană: maternitatea spitalului Universitar
2007, urmărirea sarcinii: cabinetele Regina Maria, slesh, ambulatoriul spitalului Universitar
mai 2007, amniocenteză: spitalul judeţean Ilfov
iulie 2007, naştere prin operaţie cezariană: maternitatea spitalului Elias, în parteneriat cu Regina Maria
... plus consultaţii pediatrie, specialităţi medicale, câte o ecografie de şold şi fontelă de copil la Medlife, cu investigaţii suplimentare la al doilea copil la alţi medici de ortopedie pediatrică...
şi aşa mai departe.

Şi totuşi, cazul nostru este unul foarte fericit: întâlnirile cu spitalele nu au fost neapărat nefericite. Dar chiar şi limitându-se doar la cele enumerate mai sus, şi tot consider că am făcut ceva drumuri în timpul celor două sarcini şi după naşteri.

Mâine, 2 octombrie 2012 are loc inaugurarea oficială - deşi "neoficial" funcţionează deja - a spitalul Regina Maria unde se pot găsi la un loc toate aceste specializări medicale şi multe altele- la un loc, în aceeaşi locaţie!

(Foto: Regina Maria. Noi, atente la toate explicaţiile)

Am avut plăcerea să mă număr printre cele câteva invitate să vizităm spitalul înainte de aceast inaugurare oficială de mâine. Poveştile auzite şi condiţiile pe care le-am văzut cu ochii noştri nu încap în nicio comparaţie. Şi mă refer aici la curăţenie, la promptitudine, la spiritul de echipă al medicilor în folosul pacientelor... spitalul Regina Maria fiind unul dedicat sănătăţii femeii şi copilului, în integralitatea nevoilor lor.

Inimosul director al spitalului Regina Maria, dr. Hadi Rahimian, ne-a arătat cel mai performant aparat pentru ecografii. (Foto: Anca Ilie)

Doctorul Hadi Rahimian ne-a însoţit pe parcursul vizite, ne-a deschis uşi "interzise", ne-a arătat cum poţi să "suferi plăcut". Să nu fie nevoie de spital, dar dacă este, să ştii că se poate şi "altfel".
(Foto Regina Maria)
Apus de soare de pe terasa spitalului. Pentru tăticii care-şi aşteaptă nerăbdători urmaşii , să zicem :)
(Foto: Anca Ilie)

În curând vor fi anunţate şi rezultatele sondajului "Ce-şi doresc femeile". Dacă nu aţi completat chestionarul, mai aveţi încă timp să o faceţi aici.

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...