Blogonovela. Jurnal de famILIE

Ieri, duminică, am ajuns în sfârşit la control la medicul de la spitalul Floreasca, unde am fost internată - am povestit eu aici.

INR-urile, adică monitorizarea acelei valori date de anticoagulant vitezei sângelui, sunt bune, în sensul că anticoagulantul nu m-a făcut să dau în extrema cealaltă, să am sângerări masive etc.

Însă ecografia doppler de membru inferior (cel care fusese afectat de tromboză până sus, la vena iliacă şi cavă), ecografie pe care am făcut-o acum vreo 10 zile, arată că vindecarea mea este lentă. Eu adăugam, optimistă, celor care mă întrebau, că mă vindec lent, dar bine, cu accentul pe a doua parte. Doctorul însă se pare că nu îmi împărtăşeşte neapărat optimismul, el pune accentul pe "lent". Şi anume, mai lent decât trebuie, mai încet decât se aştepta să fie după aproape 2 luni de la internare.
Tromboza există încă, trombii există încă, anticoagulantul îşi face el treaba, potenţat şi de restul medicaţiei, însă se pare că tot e mult prea lent, pericolul nu…

Fac parte din categoria (destul de subţire, cred) femeilor care nu şi-au pus niciodată problema unei liposucţii. Nu sunt vreo slăbănoagă, nici pe departe, am destule zone care ar necesita ceva ajustări, ca să spun doar atât. Deşi mi-ar plăcea să scap de câteva kilograme în plus, deşi ţin cântarul aproape şi îl folosesc periodic pentru a mă asigura că nu am depăşit nişte limite auto-impuse, totuşi mă simt destul de bine în pielea mea. Iar acolo unde nu mă simt bine în pielea mea, nu grăsimea e de vină, ci totul mi se trage de la cap, de la auto-cunoaştere, de la auto-valorizare, auto-control ş.a.m.d.

Am avut şi ceva noroc, cred. La prima sarcină am luat 13 kilograme, din care am dat jos 7 la naştere. La a doua sarcină am luat doar aceste 7 kilograme din nou, şi le-am dat jos la naştere. Deci am şi acum cele 6 kilograme în plus faţă de cum eram înainte de sarcini. Cât despre centimetri - da, şi aici ar fi ceva de lucru.

Am ţinut şi eu diverse variante (mai light, e drept) de regim alime…

Din seria, ce pot face două mâini dibace, azi am plantat primele mele muşcate în jardiniera de la geam!

Le-am achiziţionat în tăviţă de 10 bucăţi (erau 9, nu le-am numărat la magazin şi am luat ţeapă) de la un magazin de specialitate - unde una vezi în pliantul de prezentare, şi anume multe multe tipuri din cele mai frumoase flori, şi alta găseşti la faţa locului, şi anume doar 2-3 chestii uscate, neînflorite sau deja trecute, şi unde doar cele mai scumpe erau mai bine reprezentate.

Nici ale mele nu au avut flori, doar una singură, de fapt, dar sper să înflorească şi celelalte.

Cine practică grădinăritul ăsta de ghiveci, măcar, dacă nu la scară mai mare, ştie că nu e mare lucru să scoţi din tăviţă câteva flori şi să le plantezi în ghiveci sau jardinieră, să pui pământ şi să le uzi. N-o fi mare lucru când faci asta natural. Dar când mereu mi se usucă plantele, sau se îneacă, ale mele nu înfloresc, nu ştiu ce sol şi ce lumină le trebuie, când eşti începător şi nu ştii dacă ai ales pămân…

Am primit o recomandare din partea Teatrului Odeon, pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc, ca pe o frumoasă posibilă activitate, de data asta, pentru mămici, poate şi tătici: workshop intensiv de dans contemporan pentru neprofesionişti ai dansului, susţinut de Răzvan Mazilu - guest teacher Nadar Rosano (Israel). Anunţul respectiv sună cam aşa: 
Nu trebuie să fii dansator profesionist ca să îţi placă dansul contemporan şi să vrei să-l practici. Nu contează nici limita de vârstă, nici dacă ai dansat vreodată în faţa oglinzii, deşi ştim că ai făcut-o. E de ajuns să vrei să încerci, să experimentezi şi să-ţi depăşeşti limitele şi vei vedea că dansul te ajută să gândeşti liber, să comunici, să îţi descoperi şi să-ţi iubeşti corpul şi să te orientezi în spaţiu.

Ce poate fi mai frumos decât să te joci, să îţi îmbogăţeşti fantezia şi starea ludică, sporindu-ţi încrederea în tine şi în capacităţile tale, cunoscând în acelaşi timp oameni pasionaţi şi dornici de exprimare la fel ca tine?

Vino în l…

Sâmbăta trecută am fost cu copiii la o dimineaţă de veselie la Miko Kids, împreună cu alte mămici bloggeriţe şi copiii lor. A fost o bună ocazie pentru mine să mai socializez cu fetele pe care pe unele le cunoşteam deja şi în viaţa reală, pe altele doar în online, iar pe altele deloc până acum. Ba mai mult chiar, le-am cunoscut pe toate în frumoasa ipostază de mămici de bebei mai micuţi şi mai măricuţi.

Copiii au fost împărţiţi în două grupe, după vârstă: de la 8 luni la 3 ani, şi respectiv, de la 3 ani la peste 5 ani, unde au intrat şi preşcolăriţa Ilinca, dar şi şcolăriţa Roxana. 
Fetele mele - mai mult Ilinca, ea e mai aplecată spre activităţile astea de decupat şi lipit - au fost bucuroase să decoreze o broscuţă ţestoasă. Dar alţi copilaşi au realizat şi leuţi, crocodili... Este vorba de cursul de Arts&Crafts, oferit de Miko Kids, o activitate ce se întinde pe 30 de minute. În cadrul acesteia, copiii sunt iniţiaţi în arta decorării cu hârtie creponată sau texturată, bile, aţe, …

Articol de Claudia Moscovici, postromanticism.com Traducere din limba engleză de Anca Cristina Ilie Articolul original poate fi citit aici
Mi se pare de-a dreptul extraordinar faptul că sărbătorim prin artă evenimente istorice importante, comemorăm eroi de război, autori şi lideri politici, şi cu toate astea, sărbătorim foarte rar prin intermediul artei ceea ce este cel mai important pentru majoritatea dintre noi: viaţa familiei noastre şi pe copiii noştri. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, reprezentarea copiilor în artă era de obicei delegată pictorilor femei (dintre care cele mai cunoscute nume sunt Mary Cassatt şi Berthe Morisot), sau copiii erau înfăţişaţi în tonalităţi neliniştitoare de sexualitate, aşa cum este cazul operelor controversate ale lui Balthus. 
Reprezentant al artei figurative, pictorul Mark Lovett sărbătoreşte în frumoasele sale tablouri şi fotografii ceea ce contează cel mai mult pentru majoritatea covârşitoare dintre noi: copiii. Mark Lovett înfăţişează copii…

"(...) viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... (...) în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi". (Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Editura Corint, p.128)


În Viaţa pe un peron, Octavian Paler aduce un personaj - am zice anonim, pentru că nicăieri nu-i dă un nume, care vorbeşte la persoana I, lucru care ne permite să ne identificăm foarte uşor cu el. Acesta ni se adresează mereu la persoana a II-a plural, conferind un caracter confesiv, ca de jurnal, scrierii.
Putem, aşadar, fi oricare dintre noi pe peronul uitat de lume şi de timp. Pe peron suntem chiar noi, noi toţi.

Simbolică prin excelenţă, cartea lui Paler reiterează câteva din emblemele imaginarului…

Mereu vrem să fim părinţi mai buni. Şi pentru asta, căutăm tot felul de surse de informare.  Pentru mine, una dintre surse este site-ul Dr. Laura Markham, Aha! Parenting. Aici am găsit câteva sfaturi pentru a putea deveni un părinte mai calm, mai răbdător.

Articolul Dr. Laura Markham numit "Cum să fii un părinte mai bun" începea cu un fragment dintr-o scrisoare adresată de o cititoare:

"Dragă Dr. Laura Markham, În noul an doresc să fiu mai răbdătoare. Dar când am comunicat familiei mele această hotărâre, ei mi-au amintit că am luat aceeaşi hotărâre şi anul trecut. Simt că am eşuat lamentabil, chiar dacă sunt conştientă că am devenit o mamă mai bună decât eram anul trecut".  - Christina
Autoarea articolului ne sfătuieşte să nu intrăm în panică, dacă se întâmplă să ne identificăm cu semnatara acestei scrisori. Asta nu înseamnă, scrie Markham, că ai eşuat lamentabil. Înseamnă că mergi în direcţia bună şi că nu eşti perfectă încă. (Şocant, nu-i aşa?) 
"Vestea pr…

În urmă cu câteva zile, s-a organizat un concurs de pictură la o şcoală particulară, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar. Au fost selectaţi câţiva copii din grădiniţă ca să participe, bazat şi pe faptul că acel concurs avea să aibă loc într-o zi de sâmbătă, iar părinţii de obicei au alte programe dinainte stabilite pentru week-end, nu sunt neapărat dispuşi să meargă la concurs de pictură cu plozii. Dar eu, ca şi alţi vreo 14 părinţi din grupa ei, am înscris-o pe Ilinca - proba de selecţie de la grădiniţă a fost chiar acea planşă cu numele "Chipul mamei" despre care v-am mai povestit. Căci tema concursului urma să fie tot ceva legat de Mama, cea mai minunată - sau aşa ceva.

În ziua respectivă (sâmbătă), Roxi a zis că vrea să meargă şi ea, chiar dacă era foarte posibil să nu o lase şi pe ea să participe, bănuiam că este organizat doar pentru copii de grădiniţă, de maxim 6 ani. Însă concursul se adresa şi copiilor de clasele I şi a II-a, aşa că am putut să o înscriu şi pe ea…

Acum câteva zile, mergând s-o iau pe Ilinca de la grădiniţă, ea a venit fuga spre uşă şi mi-a strigat: - Mami, azi am pictat chipul mamei... - s-a oprit brusc, văzându-mă: Mami, dar tu te-ai tuns şi te-ai făcut blondă!
Apoi s-a întors spre doamna educatoare:
- Doamna, îmi mai daţi o foaie, vă rog?
Şi am aşteptat pe hol până a pictat din nou chipul mamei, de data asta, cu părul mai scurt şi mai deschis la culoare decât în prima planşă pictată.
















Azi dimineaţă mi-a dat cadou această pictură (vezi pictura şi o poză făcută cu telefonul chiar în ziua în care m-am tuns - aşa-i că asemănarea este izbitoare? Ha-ha-ha!), alături de o felicitare confecţionată cu mânuţele ei, tot la grădiniţă.

Plus o poezioară pe care ne-au trimis-o, de fapt, doamnele educatoare. Iacăt-o, sub titlul "Sfaturi folositoare pentru mame iubitoare". (nu-i cunosc autorul, sorry).

Mamă!

Să nu-mi dai tot ce-ţi cer, te rog frumos,
Chiar dacă ştii că poţi, chiar dacă ai,
Fiindcă uneori sunt curios
Să-ţi cer, doar ca să vă…

Dacă nu aţi ajuns încă la expoziţia-eveniment Fabuloasa lume a banilor, sfatul meu este să nu o rataţi! Se află în Muzeul Naţional de Istorie a României şi se mai poate vizita până la sfârşitul lunii aprilie, în fiecare zi de miercuri până duminică, între orele 9.00-15.30, după cum v-am anunţat şi în Agenda culturală a copiilor.


Eu personal o consider expoziţie-eveniment, pentru că nu e deloc o simplă expoziţie, sunt prea puţine lucruri expuse, pur şi simplu, în căsuţe de sticlă, cu eticheta explicativă alături. Eveniment este, pentru că eu, cel puţin, nu am văzut un astfel de mod de a expune şi explica lucrurile până acum. Este interactivă prin excelenţă. Totul se atinge, se pipăie, se miroase, se încearcă, se lucrează, se produce... la faţa locului, de către vizitatori.

Nu cred că păcătuiesc prin divulgarea vreunor secrete ascunse ale expoziţiei dacă vă povestesc - aşa, ca să vă fac poftă - că la intrare vizitatorii primesc un card, pe care îl vor folosi în lumea banilor în care int…

Se spune (auzită la radio, dar o redau şi pentru cei care nu cred că ascultă Radio România Actualităţi la 6.45 dimineaţa) că oamenii de ştiinţă au vrut să demonstreze inteligenţa ciorilor.

Şi le-au dat într-o zi mâncare într-un lung tub. Cioara femelă s-a chinuit să ajungă la mâncare, şi-a fabricat o unealtă, un fel de cârlig cu care până la urmă a reuşit să extragă mâncarea din acel tub. Deci, au conchis oamenii de ştiinţă, iată, cioara îşi produce unelte, este aşadar inteligentă, asemenea oamenilor din stră-vechime, care şi ei îşi produceau unelte pentru a face rost de hrană. Cioroiul mascul în toată vreme asta nu participa, stătea doar şi se uita, contempla munca asiduă a cioarei de a extrage mâncarea. El a intervenit doar  în momentul în care hrana a fost extrasă din tub... şi a furat-o de la cioara femelă şi a mâncat-o singur.

Morala: cine este, deci, mai inteligent? Femela sau masculul cioară?
Oamenii de ştiinţă încă mai dezbat pe tema asta.

Anul trecut pe vremea asta, ba chiar mai devreme, şi acum doi ani, şi cam tot timpul de fapt, de când am renunţat la un job cu loc de muncă fix şi m-am apucat de freelancing, mă plângeam că n-am de lucru, că or să-mi moară neuronii nefolosiţi etc. A urmat o perioadă plină de proiecte diferite, multă muncă cu capul şi cu creierul din el, deloc plictiseală.

Dar chiar de pe când mă plângeam eu aşa cu foc, o foarte bună şi frumoasă mămică, pe care o cunosc (deocamdată) doar virtual, îmi sugera să am răbdare, căci odată cu începerea şcolii de către copilul mare voi uita de plictiseală.

Acum sunt în poziţia de a-i da dreptate. Roxana a început şcoala, aşa cum ştiţi. Mai nişte semne grafice, mai nişte litere, mai nişte cifre până la 10, până la 30, operaţii cu ele, mai până la 100... Dar iată că treptat-treptat a trecut prin probleme care se rezolvă printr-o singură operaţie, şi a ajuns la cele care se rezolvă prin două operaţii. Unde... ne-am cam blocat. Acum, după un week-end de repetat la…