Thursday, May 8, 2014

Amintiri în sepia unui aparat foto defect

Oare ar şti să-mi repare aparatul foto? Ar putea să-l facă din nou funcţional? Sau ar fi deja depăşit de tehnica contemporană? L-ar desface în părţile componente pe care i le-ar şterge cu grijă de praf, sau l-ar depozita pe un raft, spre luare-aminte?

Din ce îmi povesteşte mama şi din puţinele mele amintiri cu el, tatăl meu repara aparate foto şi făcea poze, o debara din casă era laborator foto, cu cameră obscură, soluţii în sticluţe mari şi mici, colorate în maro sau albastru, tăviţe mari şi mici, majoritatea din plastic verde, pense speciale, poze alb-negru şi color înşirate pe frânghia de la bucătărie.... Ani de zile după aceea mai găseam prin casă diverse cutii şi cutiuţe de carton, hârtie foto albă şi lucioasă, ghilotine de tăiat pozele frumos pe margine, punguţe colorate... Aparate foto Smena şi Exacta - le mai ştie cineva? Filme foto, plicuri portocalii pe care scrie ORWO... Amintiri din copilărie!

Îmi pare rău că nu am mai păstrat mai nimic din toate astea. Le-am folosit pe post de jucării mai excentrice şi evident, cu timpul s-au stricat, s-au pierdut... Iar ce mai era viabil, le-a dat mama "binevoitorilor" care s-au "oferit" să le ia...

Evident, după cum cizmarul n-are cizme, nici eu nu am prea multe poze cu tata. Un amic al meu scria o carte de poezie acum câţiva ani, cu titlul "Tata, doar fotografii". M-am gândit atunci că al meu ar putea fi numit "Tata, doar fotografii... cu alte persoane".

Astăzi, 8 mai, ar fi fost ziua lui. La mulţi ani, tăticule, acolo unde eşti! Să faci poze frumoase îngerilor! Şi pe Dumnezeu, da, să-l orbeşti cu bliţul!

O vreme am cochetat cu ideea că poate moştenesc de la el vreun mic talent la pozat. Nu pot să spun că am confirmat vreodată această presupoziţie, deşi mi-au ieşit, de-a lungul vremii, câteva fotografii destul de reuşite (pe unele intenţionez chiar să le printez pe pânză şi să decorez cu ele pereţii albi ai casei).

Astăzi, aparatul meu foto digital, achiziţionat de soţ în una din vizitele de lucru în Statele Unite, în urmă cu ceva ani, şade holbat pe masă, în faţa mea. Apăsarea butonului on/off îl face să scoată un ţiuit prelung, iar ecranul digital i se acoperă cu textul - neinteligibil pentru mine: "eroare obiectiv. se va oprit automat. repornire aparat".

S-a stricat în timp ce pozam copiii din clasa fiică-mii aia mică, la Ziua Talentelor din Săptămâna Şcoala Altfel. Şi nici nu am apucat să-i imortalizez pe toţi. (chiar aşa, foarte talentaţi copilaşii, şi lipsiţi de inhibiţii!)

Aşadar, în perspectiva vacanţei de vară cea aducătoare de mai mult timp de făcut poze, şi în lipsa chefului să fac research şi al banilor ca să cumpăr alt aparat foto, purced astăzi la căutarea unui centru (autorizat sau nu) de service pentru el. Poate că tot răul e spre bine, cine ştie, căci mai avea o mică hibă, dar cu care mă obişnuisem: avea un punctuleţ, o zgârietură pe sticla obiectivului, astfel că în ultima vreme toate pozele îmi ieşeau cu acel semn bunghit în frunte. Wish me luck!

Later edit: am fost de dimineaţă cu aparatul la un service autorizat Canon. S-a rezolvat: nu se poate! Adică e defect de tot, trebuie schimbat obiectivul, costul unui obiectiv nou fiind de 700 de lei. Plus taxa de diagnostic, dacă mi-l desfac ei acolo, vreo 60 de lei. Am aflat că G-urile sunt încă scumpe, foarte scumpe, modelul ăsta vechi al meu încă mai costă vreo 2.000 de lei, mi s-a confirmat că sunt foarte bune aceste G-uri, de aceea şi preţul ridicat...

Şi a rămas să mă gândesc dacă investesc în alt obiectiv sau în alt aparat. Parcă totuşi nu am acum 700 de lei de dat... Şi-aşa nu apuc să le sortez, sunt restantă la capitolul ăsta chiar şi cu cele de acum un an! Poate o să aleg o variantă "de concediu", am văzut că sunt şi pe la 200-300 de lei.

Şi vă las acum cu nişte poze făcute vara trecută, cu G12-le, bătrânelul meu (am citit că au ajuns deja la G16 şi G1X).

Fete fericite la ţară

Pisicile pe acoperişul fierbinte

Delta cea dragă, fireşte

Sfântu Gheorghe Deltă

Asta e una din pozele de printat pe pânză: apus de soare feeric în Deltă la Sfântu

O floare din multele de la Mănăstirea Secu, Bucovina, vara 2013

Monday, May 5, 2014

Depresivă - nu citiţi că vă stricaţi ziua!

A trecut şi ziua mea. Din nou. La fel ca de 39 de ani încoace. Sau poate nu aşa de mulţi, poate la început era mai mult entuziasm... Astăzi mă simt tristă. Nu mă alint, nu e vorba de acea tristeţe că s-au stins şi ultimele ecouri de "mulţi ani trăiască". E altceva. E ceea ce îmi împovărează sufletul de ceva vreme încoace. Chiar aşa, de când a început? Nu ştiu momentul exact... Dar ştiu că-mi simt bolovanul de pe suflet tot mai greu şi lacrimile îmi ţâşnesc din ochi aparent fără motiv... Chiar atunci când merg pe stradă, chiar când stau de vorbă cu cineva, evident, fără să fiu atentă la ce-mi spune sau măcar la ce-i răspund, chiar în timp ce râd de-o glumă bună spusă de cineva...

"Îmi simt sufletul mugur de fluier"... cântam şi o simţeam înainte vreme. No more!

Mă consider o persoană echilibrată. Dar uite că mi-am pierdut echilibrul. Chiar şi eu! Am evitat până acum s-o spun răspicat. Am negat-o, de fapt. Chiar citeam recent pe undeva că nu problema pe care o ai e atât de periculoasă, cât este negarea acelei probleme!

Cu auto-ironie încerc să-mi amintesc cam de unde ziceau că se eliberează hormonul ăla al fericirii, endorfinele? Nici un sac de endorfine nu mă poate acum scoate din depresie!

Mă auto-analizez, gândesc gândesc gândesc, până simt că îmi plesneşte creierul. Îmi vin în minte crâmpeie amestecate de discuţii, în general cu diverşi doctori... care acum au alt sens, sau abia acum au sens...
Şi atunci iau sertarele dulapurilor la sortat, sau o carte pe care o epuizez în câteva ore, mă scufund în bucuriile şi necazurile altora, eroi de carte sau cunoscuţi, ca să nu mă mai gândesc la ale mele. Apoi iau alte dulapuri de pus în ordine, florile le mut dintr-un ghiveci în altul, cumpărături, mâncare, rufe... Doar-doar îmi pleacă gândurile. Dar ele se ascund o vreme. Apoi mă năpădesc cu şi mai mare putere!

În momentele de limpezime pe care mi le dau sedativele (homeopate, nu vă speriaţi că nu am ajuns la lucruri grele), îi mulţumesc... soartei, celui de sus, nu ştiu cui, că de fapt nu am nimic grav. Fetele sunt sănătoase, deştepte, frumoase, soţul are un serviciu care îmi permite mie să stau să mă lamentez că sunt deprimată, mama e sănătoasă şi pe picioarele ei, ba chiar are uneori o energie mai mare decât mine... Nu am rude la pat pe care să le îngrijesc eu, nu am rate la bancă, nu am maşina în service.

Şi totuşi... piatra aceea de pe suflet nu dispare! E drept că ceva tot am: o amintire, un gând, un sentiment că "de ce eu? cu ce am greşit?" Poate că am trecut prin asta doar ca "încercare", ca să nu mi se întâmple altceva, mai grav... Poate am primit doar cât puteam duce? O să treacă şi asta... (Deja s-a estompat. Efectul vindecător al scrisului, nu?)

Doar că în general, mi-am cam pierdut şi picul de încredere în mine pe care îl mai aveam... Pentru că au existat decizii acolo, decizii pe care le-am luat singură, cu capul meu... Decizii care s-au dovedit (măcar în parte) greşite... Şi mai am de luat decizii, unele foarte curând, iar dacă nu am încredere în mine, cum ştiu eu că e bine cum voi decide? Aşa sau altminteri? Dacă decid altminteri, oare nu era mai bine aşa?

Ştiu, în viaţă luăm tot felul de decizii, unele se dovedesc bune, altele mai puţin bune...

O să treacă...

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici. Ne vedem pe ancailie.ro, dacă mai vreți să mă citiți, anyone. :)