Thursday, October 27, 2016

Ce-are matematica cu literatura?

V-am povestit mai demult aici cum am găsit eu cartea "Micul prinţ" pe jos, pe stradă, şi am ştiut că cineva a lăsat-o acolo special pentru mine. De felul meu nu sunt (foarte) superstiţioasă, dar am câteva "issue"-uri, mai ales atunci când vine vorba de cărţi.

În acelaşi fel, într-o zi eram în Cora, la secţiunea de cărţi. Pentru că da, cărţile se cumpără din librării. Dar să vă vând un pont: supermarket-urile au uneori promoţii la cărţi care vă pot permite să cumpăraţi mai multe decât de la librărie. 


Şi pe masa de citit de acolo era o carte, lăsată de cineva. Era cartea despre care vă povestesc acum: "Profesorul şi menajera", de Yoko Ogawa (pentru că, da, am cumpărat-o şi citit-o repede). Apărută la Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei.

Nu ştiu prea multe despre literatura japoneză, nici de Ogawa nu mai citisem altceva. Dar mi-a mers la suflet. Iar traducerea din limba japoneză semnată de Anca Focşeneanu este impecabilă. Ba chiar, personal, ca una care ştie ce înseamnă munca unei traduceri, înclin să cred că o parte din cursivitatea textului şi savoarea scriiturii se datorează priceperii traducătoarei!

Firul epic al poveştii este unul la fel de simplu şi necomplicat: o femeie care-şi creşte singură copilul în vârstă de 10 ani, ajunge să lucreze ca menajeră la un Profesor de matematică genial. Însă omul a suferit un accident, în urma căruia şi-a pierdut memoria de scurtă durată. Mai precis, amintirile lui vechi sunt încă acolo, neatinse de nimic, neştirbite de trecerea timpului. El trăieşte încă cu iluzia campionatului de baseball în care joacă preferatul lui, Enatsu. Dar timpul prezent durează pentru el... doar 80 de minute. La fiecare 80 de minute "hard"-ul lui dă restart, CTRL-ALT-DEL, şterge tot şi o ia de la capăt cu întrebările "Cine eşti tu?" ,"Şi câţi ani ai?", "Şi ce greutate ai avut la naştere?"

Marea lui iubire rămâne matematica. Iar dacă vreodată v-aţi îndoit că ar putea să placă cuiva această materie, felul în care scriitoarea prezintă poezia matematicii te face să iei pur şi simplu caietul de matematică al propriului copil şi să te delectezi un pic cu cifre! Pe mine una, m-a făcut să privesc cu alţi ochi cifrele, calculele, teoremele...

Numere prime, numere perfecte, numere prietene, numere triunghiulare, divizori, radicali... sumele lui Gauss... probleme şi demonstraţii... toate aceste metafore ale matematicii!

Cartea este un elogiu adus matematicii, ca ceva natural şi frumos. Un roman minunat, fără doar şi poate! Un roman... ca o ecuaţie, cu o singură necunoscută: când o veţi citi şi voi?

Thursday, October 20, 2016

Suntem bine, mulţumim!

Pe scurt (foarte pe scurt, cu liniuţe), ce fac de câteva zile (de vineri, 14 octombrie, până ieri, miercuri 19 octombrie 2016), de-am rămas în urmă şi cu lucrul, şi cu tot:

- vineri spre sâmbătă noaptea - maşină buşită rău de cineva în parcare, varză toată partea din faţă, şi izbită în poarta casei (nu cred că v-am povestit, dar unul din coşmarurile mele era cam aşa, că cineva îmi loveşte maşina în faţa casei; acum realitatea bate coşmarul); sâmbătă drumuri, poliţie, declaraţii, poze... DAR vinovatul cooperează, polişti cumsecade... ok! se putea şi mai rău (nu vă spun ce cazuri mi-au auzit urechile cât am stat pe la poliţie)!

- sâmbătă spre duminică noaptea - stare de rău puternic, chemat salvare, mers la spital (nu povestim atitudinea de la spital, cum mă certau că vin la spital noaptea, cu... chipurile, atac de panică!), dar cred că au fost mai multe adunate: epuizare, stres, supărare, indigestie. După perfuzie am plecat pe jos acasă, dormit apoi acasă 2 ore. DAR dormit mult noaptea următoare, complet recuperat... ok! se putea şi mai rău! (şi poate chiar a fost un atac de panică, who knows)

- luni chemat platformă pentru maşină, dus la service, luat copiii de la şcoală cu "şofer de împrumut". DAR platforma ok, plătită de vinovat, dus maşina la serviceul Toyota, am ajuns cu copiii cu autobuzele şi metroul la pictură, şi la baschet... ok! se putea şi mai rău!

- marţi copil mare vomităcios şi febril la şcoală, acasă căzut curentul, stricat centrala, DAR copil puternic, şi-a revenit după ce a dormit de prânz 2 ore, plus reparat centrala, nu e stricată, s-a ars doar o siguranţă de la fluctuaţiile de curent... ok! se putea şi mai rău!

- miercuri alergătură pentru declaraţii la asigurări, pieton plus metrou, DAR vreme bună, îmi place să merg pe jos, am citit mult în metrou, la baschet am ajuns mai repede cu metroul decât oricând cu maşina... deci ok! se putea şi mai rău!

... şi cred că lucrurile continuă. Şi se cheamă VIAŢĂ... nu? :)

(note to myself: încercă să fii mai flexibilă! că văd că încep să te afecteze tot felul de lucruri ... ne-normale. Take it easy!)

Noi să fim sănătoşi!

Wednesday, October 12, 2016

Cu telefonu-n proţap. (Secţiunea de tehnologie a blogului :) )

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la telefoanele Nokia cu butoane, alea grele, de ştiai clar când ai uitat telefonul acasă că era poşeta cu 3 kile mai uşoară, îmi saltă şi acuma sufletul de bucurie că am apucat vremurile alea, şi de tristeţe totodată, că nu mai găseşti aşa marfă, nenică! Am avut vreo 3, nu mai multe, pentru că nu se stricau, nene, nici după ce băteai cuie cu ele nu se stricau, nici după ce le scăpai pe munte sau prin bălţi!
Poză de pe Pinterest

Păi să vă povestesc epopee cu telefonul meu actual - al doilea smartphone pe care îl am de când s-au intrudus smartfoanele, deci... Iar primul a fost în mai 2013.

Pe ăsta l-am primit, cum ar veni, de la Moş Nicolae 2015, care a zis că hai, fie, să facem un upgrade că prea era de tot precedentul (în paranteză fie spus, după ce i-am luat o baterie nouă, "precedentul" o serveşte cu mare devotament pe fii-mea aia mare, clasa a V-a, că aia mică nu vrea telefon deloc încă, deşi au aproape toţi colegii ei - clasa a III-a, să specificăm).

Toate bune şi frumoase, deşi plecasem de-acasă chitită să-mi iau negru, la magazin mi-a plăcut cel auriu, subţire, frumos, i-am luat ulterior şi o husă asortată să-l protejez (şi la prima lovire s-a ciobit husa, dar asta e şi ideea, nu?). Până de curând, cam o lună să zic, când nu a mai fost chip să se înţeleagă nimeni cu mine! Dar ştii cum? Abia răspundeam la telefon, dacă apucam să schimb 2-3 vorbe şi gata, începea nebunia:

- Nu te mai aud.
- Alooo, schimbă-ţi poziţia că pierzi semnalul.
- Te aud cu întreruperi.
- S-a întrerupt.
- Ştii, te-am sunat ieri, ai avut telefonul închis?

Nu am avut telefonul închis, nu mi-am schimbat poziţia, toată lumea în jurul meu avea semnal şi putea vorbi, doar eu nu!

Frustrare maximă, ştiţi, eu sunt de modă veche, cred că orice-ai face pe net cu telefonul, oricât te-ai juca pe aplicaţii, jocuri, facebook, whatup, etc, tot la vorbit trebuie să-l poţi folosi, sau ŞI la vorbit.

O iau băbeşte: sun la numărul de call center Samsung (da, e un Samsung, pentru că n-am specificat. Sunt una din alea care rămân fidele brandului :) ) Şi un domn foarte amabil îmi dă câteva soluţii, să le parcurg pe rând:
foto by Pixabay

1. să schimb cartela SIM - ştiţi, simurile astea sunt destul de sensibile, se mai demagnetizează.
Mers la Vodafone, luat număr de ordine, stat la o mică coadă, schimbat sim-ul, deşi dna de acolo susţinea totuşi că - ştiţi, simurile astea sunt robuste, nu se demagnetizează în 6-7 luni de când aveţi telefonul ăsta. Dar schimbă totuşi simul. Teste câteva zile. Şi nu se rezolvă problema, tot nu mă pot înţelege la telefon.

2. să dau reset total la telefon. Salvez ce brumă de lucruri mă mai pricep să salvez în contul de Google, pierd o grămadă de setări, aplicaţii, parole etc etc. Dar nah, să scăpăm de lucrurile care pot pierde semnalul. Teste câteva zile. Problema persistă, tot nu mă pot înţelege la telefon. Deja frustrarea mea atingea cote mari, nu mai sunam lumea de frică să nu se întrerupă sau de lene să tot explic că am o problemă cu telefonul.

3. să merg în service cu telefonul, mai ales că e încă în garanţie. Merg, iau număr de ordine, stau la coadă, şi la ghişeu dau de un nenicus technicus care-mi zice că are şi el la fel, şi că de ce stau cu 4G-ul deschis în permamenţă, că aparatul se chinuie să prindă 4G şi d-aia pierde semnalul GSM. Îmi opreşte el 4G-ul şi plec biruitoare. Ia te uită, domle, ce simplu era! Doar ajung acasă, îl bag iar în teste (adică vorbesc la el) şi ce crezi? Iar începe să dea rateuri de conectivitate. Opresc datele de tot, că doar eram acasă, eram pe wifi. Nimic nu se rezolvă. Deja făceam spume, acum şi la adresa nenicului care m-a întors din service fără să-l verifice, practic.

Între timp, găsesc pe un forum că acest model, având carcasa metalică, mai are din când în când probleme de conectivitate cu antena GSM.

Abia peste o săptămână am apucat să mai ajung din nou acolo, că am tot avut altele pe listă. Iau din nou bon de ordine şi aştept, şi când îmi vine rândul, insist să-l ia în service să-l verifice. Norocul lor că au un sistem de "service la oră" sau nu ştiu cum să-l numesc, de e gata într-o oră, iar dacă nu au pe stoc ce le trebue, oricum te anunţă în maxim o oră. Pe ce vă putem suna? Pe nimic, n-am altul, aştept aici! Şi stau... mai bine de-o oră. Am citit Şapte Seri din scoarţă-n scoarţă (că tot nu-l mai citisem de mult, şi n-am avut altceva la mine). Şi când revine telefonul, aflu că i-au schimbat placa de bază!

Deci, nu eram nebună, deci chiar avea o problemă gravă!
Acum e din nou în teste, puteţi să mă sunaţi intens! :) Deşi soţul (technisus şi el, pe telecom încă) mi-a explicat că dacă au schimbat placa de bază, adio probleme, eu totuşi suflu şi-n iaurt!

Şi staţi aşa, că epilogul (ca-n filme) acum vine:

Aşadar mai bine de o lună m-am chinuit să vorbesc, am folosit în timpul ăsta mesageriile alternative, whatup, facebook etc, deci netul la greu. A doua zi după ce ajung cu el acasă de la service (spumată că am pierdut cu totul mai bine de 2 ore de muncă, că de ce nu mi-oi fi luat eu laptopul cu mine la recepţia service-ului, că puteam lucra acolo, pe canapea etc), mă sună... un reprezentant Vodafone, că să-mi facă upgrade la abonamentul de date! I-am povestit pe scurt că am avut o problemă cu semnalul GSM din cauza telefonului, nu a Vodafonului, şi că am folosit datele cât de mult am putut, şi dacă n-am epuizat datele incluse în abonament, de data asta o să-i zic pas şi rămânem aşa. Ştiu că mi-ar fi dat mai mult la aceiaşi bani, mereu îmi fac surprizele astea, dar chiar nu am nevoie!

Totul e bine când se termină cu bine, nu? Parcă aşa zicea şi Shakespeare... chiar dacă nu se referea el la telefoane mobile smartphone :))

Tuesday, October 11, 2016

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

După încă o criză (de nervi) cu fiica mea pre-adolescentă (11 ani), mă ridic, îmi oblojesc rănile, adun muniţia rămasă risipită pe jos, şi purced din nou la documentat. Să caut, să citesc, un articol, încă unul, o carte, încă una...
sursa foto: Pixabay.com
Să-mi sondez memoria, cum am fost eu? Amintirile mele din adolescenţă sunt destul de proaspete, pentru că 1. au fost lucruri destul de puternice, şi 2. nu e chiar aşa de mult de-atunci. "Pe vremea mea", maică, adolescenţa aia începea şi ea pe la ... nici nu mai ştiu, 16 ani? Oricum, nu 10-12!

Şi zic, hai să vă împărtăşesc şi vouă unul din aceste articole, că tot îmi place: 1. să citesc (în engleză, de preferat), 2. să traduc (din engleză în română), 3. să-mi imaginez că şi cititorii mei au copii adolescenţi, şi 4. să scriu texte cu punctuleţe d-astea organizatorice :)

Articolul se numeşte: Am ajuns în iad şi-napoi cu fiica mea adolescentă şi a fost scris de Julie Burton pe Scary Mommy (aici găsiţi articolul original)

Fetiţele sunt atât de dulci şi iubitoare, atât de adorabile. Şi imediat, fast forward 10 ani mai târziu şi dintr-o dată... nu mai sunt.

Adolescenta tipică e ceva de genul ăsta: poate fi dulce şi bună; te iubeşte şi crede că eşti cea mai bună (mai ales dacă-i dai răspunsul pe care vrea să-l audă). Şi apoi, cât ai pocni din degete, (de obicei când răspunsul e "nu"), te urăşte. Jură că nu va mai vorbi niciodată cu tine; îşi doreşte să fi avut alţi părinţi, părinţi care să “înţeleagă”; îţi spune că faci totul greşit, că nu te pricepi să fii părinte, că n-o înţelegi, şi că dacă o asculţi pe ea, totul va fi bine. Ştie ce face, şi dacă doar te dai la o parte şi laşi în pace, o să fie bine.

Şi o fracţiune de secundă, crezi că poate are dreptate.

Te îndoieşti de tine, ca părinte şi ca persoană: “Ce-am făcut?!” Te întrebi dacă într-adevăr te califici pentru jobul ăsta. Ştii că trebuie să fii puternică, dar te simţi foarte, foarte slabă - aproape copleşită - dar nu poţi să o laşi să te vadă astfel. Nu poţi să arăţi niciun semn de vulnerabilitate sau şovăială pentru că ştii ce va face cu asta! Va lovi! Şi va lovi în tine încă o dată, explicând cu incredibilă dicţie că dacă nu ajunge să meargă la concertul la care merg toţi prietenii ei (fără un însoţitor adult), viaţa ei cu siguranţă se va destrăma. Va pierde cel mai important eveniment din viaţa ei şi nu va mai fi niciodată invitată la altă adunare socială în clasele mici sau mari de liceu. Prietenii ei o vor tachina că părinţii ei sunt supra-protectori, şi nu vor vrea să mai vină acasă la ea aşa că ar putea la fel de bine să nu mai meargă la şcoală, pentru că tot nu va avea prieteni! Şi-ţi aminteşte din nou că “ESTE NUMAI VINA TA!!! Şi ţi-am spus că te urăsc şi că îmi distrugi viaţa?!”

Fiica mea (a autoarei articolului citat, n.m.) are 19 ani acum şi e la colegiu, şi nu vă mint, n-am fost sigură că voi supravieţui anilor ei de adolescenţă.

Bătăliile permanente, ameninţările, ţipetele (da, ţipetele), luptele de putere, la fiecare din ele îmi promiteam, din nou şi din nou, că nu mă voi implica, aproape că m-au pus la pământ. Mi-a testat fiecare centimetru al fiinţei mele la cel mai profund nivel posibil. A ştiut unde-mi sunt butoanele, şi nu s-a temut să le apese. Nicio piatră nu a rămas ne-întoarsă pe dos înlăuntrul meu când mă chinuiam să supravieţuiesc anilor adolescenţei ei, lăsându-mă cu întrebarea permanentă: “Al cui copil este ăsta? Nu poate să fie al meu”.

Dar stai aşa, înainte să te repezi la dulapul cu băuturi spirtoase din casă, chiar acum, îţi ofer darul previziunii: Va trece şi asta.

Fiica mea şi eu avem în prezent o relaţie puternică, sănătoasă, plină de iubire şi respect - o relaţie la care cu siguranţă eu am sperat şi pentru care m-am rugat, dar de multe ori m-am îndoit că ar fi posibil. Această relaţie e una dintre cele mai puternice relaţii din viaţa mea şi n-aş putea fi mai recunoscătoare pentru ea.

E un dans continuu pe care-l fac mamele şi fiicele lor, mai ales în timpul anilor adocescenţei (mamele şi fiii dansează şi ei, dar pe o muzică uşor diferită). Ce mi-am dat seama în legătură cu acei ani tumultuoşi cu fiica mea e că mare parte din împinsul şi trasul care s-a întâmplat în acei ani a fost esenţial pentru crearea relaţiei pe care o avem astăzi

Nu-i uşor să creşti fete, iar dificultăţile ating cote maxime în timpul adolescenţei. Dar (şi acesta este un important “dar”), fiica voastră va creşte şi o vei lăsa să plece şi cel mai probabil, se va întoarce la tine. Poate altfel decât te-ai fi aşteptat, dar să sperăm că într-un fel care se simte conectat, puternic şi plin de iubire şi respect reciproc.

Şi totul va fi meritat efortul.

Sfârşitul articolului.
Acuma, dacă stau să mă gândesc, e mai mult un "sneak preview", un "spoiler alert". Pentru că recunosc, sunt altele între noi deja, dar încă nu e cearta aia înfocată rău, cu reproşuri şi "I hate you".

Da, s-a supărat că am certat-o, da, după aceea am avut momentul de îndoială "dar dacă nu-s o mamă bună pentru ele?" Le-am şi spus că nu pot să fiu mama aia care le permite orice, sunt o mamă rea, şi le-am poftit să-şi caute altă mamă. Aia mare, cu care aveam discuţia, n-a comentat, cred că se şi imagina mergând la piaţa de mame să cumpere alta. Aia mică în schimb, care se bagă ca musca-n lapte în luptele astea de hegemonie, a venit plângând că ea mă iubeşte şi nu vrea altă mamă! Îmi venea să-i zic să mai aştepte 2-3 ani şi ia să vezi ce-o să vrea alta!

Dar, ca să închei în nota optimistă a articolului tradus, va trece şi asta. Sperăm să mai rămână ceva  în noi până atunci!

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...